muzici şi fraze la nord de 49

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 220

să presupunem că într-o bună zi îți spui, “băi, hai că astăzi o să scriu un text în care o să vorbesc mai mult despre lucruri şi mai puțin despre mine.” de fapt, intenția e şi mai radicală, anume aceea de-a te referi exclusiv la lucruri, mai precis la ceea ce îți e complet exterior, şi absolut deloc la tine însuți/însăți. căci ce poate fi mai simplu, la urma urmelor, decât să te debarasezi de propriile prejudecăți cognitive şi/sau emoționale atunci când relatezi o întâmplare oarecare la persoana a treia? ah, da, Sfântul Graal al obiectivității care printre multe altele te face, nu-i aşa, mai imparțial, deci mai credibil. ce țel nobil să te poți ridica deasupra apelor învolburate ale propriului sine, să pluteşti prin aerul tare, golit de noxe, al impersonalului, acolo de unde forma lucrurilor, şi chiar însăşi esența lor, se poate desluşi în claritatea lor splendidă, ultimă. aşa cum se întâmplă cu siguranță întotdeauna atunci când vorbeşti mai mult despre lucruri şi mai puțin despre tine. de-ai putea numai ieşi din propria ființă, de te-ai putea lăsa în urmă ca pe-o povară—cât de simplu ar deveni atunci totul.

of doamne, aş putea continua în nota asta încă o pagină (pe puțin), dar mă pufneşte un râs care nu cadrează cu seriozitatea necesară scrierii de față.

fiindcă e duminică, afară străluceşte un soare cu dinți, iar eu sunt foarte serios. însă oricât de serios aş fi (şi sunt atât de serios încât muşchii faciali au rămas blocați în poziția “încruntat”), tot nu-mi dau seama în ce fel de salt ar trebui să mă angajez astfel încât să zbor peste gardul care îmi împrejmuie ființa. şi, dacă stau să mă gândesc mai bine, oare chiar există un asemenea salt magic? pentru că până şi moartea, dacă o înțeleg eu corect, nu e un salt complet al ființei în afara ființei ci eventual doar al ființei în afara trupului. ceea ce, suntem cred de acord, e cu totul altceva. e ca şi cum ți s-ar cere, fireşte politicos şi cu zâmbetul pe buze, de a fi simultan în două locuri: aici, în interiorul ființei, şi dincolo, în afara ființei. nu mă pot pronunța cu privire la alții, dar mie cel puțin chestia asta mi se pare imposibilă.

okay, okay, recunosc că exagerez de dragul retoricii. dar problema de fond rămâne, oricât de mult ne-am strădui s-o ignorăm: în majoritatea genurilor non-ficționale, obiectivitatea e întotdeauna de preferat subiectivității. adică, spune dumneata exact cum s-au întâmplat lucrurile în cutare şi cutare situație, nu ne mai aburi cu părerile tale personale, că şi-aşa nu interesează pe nimeni. fapte, domnule, nu opinii! când vorbești sau scrii, textul să fie asemeni imaginilor înregistrate de o videocameră. ca şi cum camera cu pricina, fără a fi înzestrată cu voință proprie, ar pluti pe deasupra lumii (cu de la cine putere?), înregistrând nepărtinitor tot ceea ce îi intră în obiectiv. nici chiar în discursul ştiințific, acolo unde ai crede că obiectivitatea domneşte cu putere supremă, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, zugrăvite în alb şi negru. Michael Polanyi a scris şi o carte, atât de densă că de-abia o răsfoiesc (cu pauze lungi şi dese care după cum ştim cu toții sunt cheia marilor succese), intitulată Personal Knowledge: Towards a Post-Critical Philosophy în care încearcă să reabiliteze centralitatea elementului personal în cadrul demersului ştiințific: “Throughout this book . . . I have shown that into every act of knowing enters a passionate contribution of the person knowing what is being known, and that this coefficient is no mere imperfection but a vital component of his knowledge” (viii). un citat scurt şi cuprinzător care rezumă excelent vreo 400 de pagini de text cules cu font 12. un text extrem de compact (la propriu şi la figurat), fără tabele, ecuații, sau grafice.

asta pe de-o parte. venind dintr-o cu totul altă direcție, oarecum oblic, ne aducem aminte de ce spunea George-Louis Leclerc, Comte de Buffon: “le style, c’est l’homme.” mai pe româneşte, stilul e omul. zicerea asta, aparent simplă, are totuşi implicații foarte adânci. ea pune accentul pe adevărul potrivit căruia scriind, te scrii în ultimă instanță pe tine însuți. te introduci în text, cu alte cuvinte, chiar şi atunci când vrei să laşi impresia că eşti plasat cu totul în afara lui. scrii şi în egală măsură eşti scris(ă). e o dinamică subtilă, care scapă cel mai probabil privirii neatente. de fapt, formula corectă ar fi următoarea: scrii - te scrii (pe tine însuți/însăți) - eşti scris(ă) (de tine însuți/însăți). de îndată ce aşezi primul cuvânt pe hârtie (sau, după caz, pe ecran), amorsezi instantaneu şi fără putință de scăpare o maşinărie foarte eficace care te înşfacă în gheare şi nu-ți mai dă drumul. începi să scrii (crezi tu) dar nu-ți dai seama că eşti, concomitent, scris(ă). că eşti deja pre-scris(ă). astea nu sunt simple jocuri de cuvinte, calambururi fără un conținut semantic real. e-adevărat, simultaneitatea acestei triple mişcări e dificil de surprins în cuvinte. aş putea s-o explic astfel. cu fiecare text scris, adaugi (în chiar procesul scrierii) o piatră la templul stilului personal. dar în acelaşi timp, acest templu în care te-ai zidit fără să-ți dai seama de-a lungul timpului, îți orientează inevitabil scrisul. chiar în momentul scrierii, el îți aşterne dinainte un cadru, o structură gata asamblată, pe care aş putea s-o numesc carcasa deja-scrisului. te aşezi în interiorul ei involuntar, automat, la fel cum respiri. e nevoie de un efort conştient şi continuu de a lărgi limitele acestei osaturi, tocmai pentru ca să nu ajungi să te învârți contraproductiv în interiorul aceluiaşi cerc. din fericire, stilul-ca-şi-cadru-ființial e o alcătuire flexibilă care poate fi extinsă la nesfârşit (limitele sunt exclusiv biologice). amploarea de la un moment dat a acestui cadru e însăşi amploarea persoanei care ai devenit. pentru că, dacă nu era suficient de clar până acum, scriind te (auto)construieşti. nu neapărat în sensul că te transformi într-un altul/alta (ceea ce ar implica faptul că ai pierde prin metamorfoză ceva din ce ai posedat anterior) ci în sensul că devii (verb care ar trebui conjugat în contextul de față la prezentul continuu) mai încăpător/încăpătoare, mai cuprinzător/cuprinzătoare. auto-construindu-te de-a lungul timpului nu pierzi nimic din ceea ce te-a definit anterior, ci dimpotrivă îți adaugi la textura ființei noi şi noi elemente, diverse şi câteodată contradictorii. suntem, fiecare din noi, în orice clipă a existenței, expresia unei încercări mai mult sau mai puțin înverşunate de a armoniza amestecul de elemente disparate care ne dau substanță, de a găsi echilibrul potrivit într-un talmeş-balmeş care amenință mereu să scape de sub control. un raționament similar poate fi articulat cu privire la lectură ca act de autoedificare. de fapt, e cu totul artificial să desparți scrierea de lectură, întrucât prima nici nu poate fi imaginată fără ce-a de-a doua.

şi încă.

să nu uităm pe de altă parte că scrisul nu-i altceva decât gândire care se desfăşoară în spațiu. vom spune aşadar despre scris că este gândire spațializată, gândire care îmbracă o formă fizică. într-adevăr, orice text îți oferă un acces privilegiat în mintea autorului la momentul scrierii textului respectiv. în acest sens, textul, adică produsul scriiturii, este asemeni unei radiografii care îți permite să vizualizezi, pur mintal, evident, derularea unor procese cognitive şi emoționale, chiar şi după un timp îndelungat de la moartea autorului. un text spune la fel de multe despre autorul său ca despre subiectul (sau subiectele) abordate de autor. iar asta e valabil pentru orice tip de text, fie că e scris de un profesionist sau doar de un amator (ca în cazul textului de față). precum în cazul vorbirii, şi în acela al scrierii, tăcerea e de aur (“dacă nu scriai filosof rămâneai”).

ceea ce, fireşte, se poate spune oricând şi despre subsemnatul.

ear acum, după datină, poftiți mneavoastră la neşte giuvaere muzicaliceşti den Țeara Canucească.

prima de mai gios pencă n-am vrut să se piardă printre celelalte piese din postarea anterioară.

Goodnight, California

[versiunea live, absolut epică, poate fi vizionată începând cu minutul 51:52 în videoclipul înregistrat la Quitters Coffee, vezi pagina 4 a topicului.]

You know what I wish?
It was just you and me,
Sitting in this corner bar
You could tell me how your are
But I'm not gonna lie,
Or anything . . .
You don't even have to speak,
If you keep looking at me
Well I could go all night,
But they're turning up the lights
It would be so easy,
(To) do or say anything
And I'm not gonna lie
I'm not looking for love . . .
I won't let you in my heart
But you were always on my mind

apoi . . .

Half Moon Run

Razorblade | CBC Music

A Blemish in the Great Light | Full Live Concert @ CBC Music

Grow into Love [Isolation Version]

Sun Leads Me On [Isolation Version]

I Can't Figure Out [Isolation Version]

Call Me in the Afternoon [Isolation Version]

Jello on My Mind [Isolation Version]

New Truth [Isolation Version]

How Come My Body [Official Video]

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 220

câteva afirmații din postarea mea anterioară necesită precizări suplimentare. nu-s chestii de viață și de moarte (nici pe departe), dar dacă lucrurile pot fi nuanțate întru clarificare, de ce nu.

vreau să spun încă de la început că sunt perfect conștient de pericolul pe care-l reprezintă ceea ce teoreticienii literari numesc intentional fallacy. acest tip de eroare se produce atunci când, interpretând o operă de artă (de orice natură ar fi ea), instituim intenția autorului, la care am avea chipurile acces privilegiat, ca pilon principal al întregului eșafodaj hermeneutic. accentuez: “operă de artă” și pe drept cuvânt întrucât distincția e foarte importantă în principal datorită modurilor complet diferite în care ne raportăm la intenția autorului atunci când discutăm textele literare (de ficțiune și non-ficțiune) respectiv cele neliterare (cum ar fi tratatele academice, teoria și critica literară, ghidurile sau manualele, etc.). să reținem că existența intenției autorului nu e pusă nicio clipă sub semnul întrebării (ar fi absurd); spunem doar că însemnătatea ei în cadrul travaliului interpretativ se cuvine a fi minimalizată.

se observă și aici ca peste tot una din legile fundamentale ale lumii în care se întâmplă să ființăm, anume legea acțiunii și a reacțiunii (formalizată de Newton ca cea de-a treia lege a mișcării). potrivit acestei legi, în natură (la nivel macroscopic cel puțin) orice acțiune sau forță îndreptată într-o direcție oarecare se va confrunta obligatoriu cu o acțiune sau o forță egală dar de sens contrar. astfel, după ce hermeneutica romantică marșase pe ideea autorului ca incarnare a unui geniu ce putea fi înțeles și apreciat exclusiv printr-o operație esențial psihologică, sub forma întâlnirii atemporale a două subiectivități, astfel încât interpretarea devenea un act de transpunere în interioritatea celuilalt (cu alte cuvinte o comprehensiune), era inevitabil ca pendulul să balanseze la un moment dat înspre extrema cealaltă. acolo, pe modelul lingvisticii, toate artefactele culturii umane (inclusiv textele) începeau să fie abordate de pe poziții mai mult sau mai puțin pretins obiective, ca simple noduri plasate într-o rețea extinsă de relații. pentru a înțelege acele puncte de intersecție, nu mai era nevoie de a recurge la strategia, foarte suspectă de altfel, de identificare psihologică cu spiritul creator; era suficient să examinezi într-un oarecare detaliu mănunchiul de relații stabilite între artefactele culturale, armătura abstractă care le ține laolaltă în interiorul aceleiași constelații. fiindcă în momentul în care deposedezi obiectele de orice esență, adică de orice entitate metafizică—acel je ne sais quoi supranatural care le conferă totuşi aparența naturalului, umplându-le chipurile de sens—atunci nu-ți rămâne decât să te concentrezi asupra conexiunilor formate între faptele culturale ca unice elemente purtătoare de semnificație. treci, cu alte cuvinte, de la suflet la structură şi de la comprehensiune la explicație. deoarece, dacă nu era îndeajuns de clar până aici, textele nu se mai interpretează cu ajutorul unui salt care te propulsează hocus-pocus direct în miezul alterității (printr-o gimnastică de-a dreptul magică, sunteți de acord); nu, domnilor, de-acum înainte textele se explică.

dar, după cum spuneam mai sus, e suficient să împingi lucrurile îndeajuns de puternic într-o anumită direcție pentru a amorsa numaidecât o contraactiune. apropo, ca să deschid o mică paranteză, chiar cu riscul de a simplifica nepermis lucrurile, tocmai ăsta e motivul pentru care nu cred că radicalismele şi fanatismele, în orice domeniu s-ar manifesta ele, reprezintă soluții viabile pe termen lung. adică ele pot funcționa pe o perioadă determinată de timp, dar odată ce se intensifică, trecând dincolo de un anumit punct, nu fac altceva decât să pregătească circumstanțele unei răbufniri în (sau de) sens opus. sistemul e pregătit în orice moment să se autoechilibreze printr-un proces care, aşa după cum sugerează şi prefixul “auto,” este prin definiție automat. iar cu cât forțezi mai mult limitele într-o direcție oarecare, cu atât mai violentă e reaşezarea care te copleşeşte în (sau din) sens invers. e-adevărat că din judecând din interiorul perspectivei noastre umane, extrem de limitată din punct de vedere temporal, dinamica acestor coliziuni nu ne poate apărea întotdeauna ca fiind foarte evidentă.

în fine, astea sunt discuții colaterale. vroiam doar să spun că, cel puțin în punctul în care ne aflăm în prezent, nu se pune problema atingerii unei poziții terminus de o anumită anvergură care să excludă reevaluările ulterioare. suntem ființe umane şi asta ne ține ocupați mai tot timpul. după cum scria Alfred North Whitehead în deschiderea cărții sale Process and Reality: An Essay in Cosmology, referindu-se strict la discursul filosofic “the merest hint of dogmatic certainty as to finality of statement is an exhibition of folly.” iar Nietzsche, chiar înaintea lui Whitehead, mergea în aceeaşi direcție când afirma în Dincolo de bine şi de rău că "există motive temeinice pentru speranța că toate tipurile de dogmatism filozofic, oricît s-ar fi pretins ele de solemne, definitive și absolute, au fost doar un fel de copilării distinse și stîngăcii de începător. Şi poate că nu sunt prea departe timpurile cînd se va înțelege din ce în ce mai bine că piatra unghiulară a atât de sublimelor și absolutelor edificii filozofice pe care filozofii dogmatici le-au înălțat până în prezent au fost în fond doar câteva superstiții populare ce își au obîrşia în timpuri imemoriale . . . ori poate cîte-un joc de de cuvinte, cîte o capcană gramaticală sau vreo generalizare îndrăzneață a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omenești, mult-prea omenești" (5). mi se pare de bun simț să extindem afirmațiile de mai sus şi la alte domenii ale cunoaşterii. în orice caz, oricât de seducătoare ar fi premisele şi concluziile structuralismului, tot n-am putea conchide că ar fi de nedepăşit. aici intră în scenă Paul Ricoeur şi eseurile sale de hermeneutică. meritul lui Ricoeur e acela că, plecând de la o critică atât a pozițiilor romantice cât şi structuraliste, el articulează o teorie hermeneutică foarte coerentă şi convingătoare, care încearcă printre altele să reconcilieze cele două perspective radicale, cea romantică, respectiv structuralistă, aducându-le astfel sub umbrela logică a aceluiaşi sistem. nu comprehensiune sau explicație ci mai degrabă comprehensiune şi explicație.

de pildă, Ricoeur recuperează conceptul de comprehensiune, dar nu cu sensul folosit de Dilthey, pentru că nu se mai pune problema unei identificări afective prin intermediul semnelor scrise cu o viață străină reprezentată de genialitatea celuilalt pentru a o înțelege aşa cum se cuvine. e vorba mai curând aici de o comprehensiune de sine. cu alte cuvinte (ceea ce sună, recunosc, ca un truism absolut), ne îmbogățim şi ne înțelegem pe noi înşine cu ajutorul lecturilor, al textelor pe care ni le însuşim (le luăm pur şi simplu în posesie citindu-le) de-a lungul timpului. ca să-l citez (din memorie) pe un fost profesor de-al meu de la Literele din Timişoara, un critic literar destul de cunoscut, așa cum un lup este suma tuturor oilor (sau a animalelor în general) pe care le-a înghițit de-a lungul existenței sale terestre, tot astfel scriitorul/omul de cultură/intelectualul este în ultimă instanță suma tuturor cărților pe care le-a citit în viață. textul propune cititorilor săi o lume în care aceştia aleg să plonjeze pe durata lecturii, suspendându-şi în acelaşi timp neîncrederea dictată în mod natural de logica bunului simț (suspension of disbelief). textul ar putea fi astfel descris, după cum notează Ricoeur, în termenii unei medieri care înlesneşte autocunoaşterea: “Contrar tradiției Cogito-ului şi pretenției subiectului de a se cunoaşte pe sine printr-o intuiție nemijlocită, trebuie spus că nu ne înțelegem pe noi înşine decât prin marele ocol al semnelor de umanitate sedimentate în operele de cultură. Ce-am şti noi despre iubire şi ură, despre sentimentele etice şi, în general, despre tot ce numim sine, dacă toate acestea nu ar fi trecut prin limbaj şi nu ar fi fost articulate de literatură?” (107). Ricoeur nu e adeptul formulărilor voit prețios-paradoxale menite să-ți ia ochii şi gândul. quotables just for the sake of it, cum s-ar spune. zicerile care par astfel chiar au substanță, dincolo de strălucire, fiind cu atât mai memorabile. iată în cele ce urmează doar una dintre ele. o includ aici nu doar pentru că e foarte adevărată ci şi pentru că se încadrează perfect în arhitectura argumentului de față: “Ca cititor, nu mă găsesc decât pierzându-mă [în lumea textului]” (108).

am ajuns finalmente acolo unde vroiam să ajung atunci când mi-am început textul. ce să-i faci, câteodată ocolul larg, plin de sinuozități, e cea mai bună scurtătură. la fel după cum, la suprafața unei sfere, linia curbă, nicidecum cea dreaptă, reprezintă distanța cea mai scurtă dintre două puncte. a venit deci timpul să vedem care ar fi afirmațiile subsemnatului care, nefiind suficient de clare, ar putea stârni anumite confuzii. apropo, n-aş vrea să las impresia că impreciziile de genul ăsta îmi produc insomnii; din fericire încă dorm adânc, câteodată chiar şi atunci când, ziua în amiaza mare, sunt cu ochii larg deschişi. şi de ce ar trebui să mă simt vinovat la urma urmelor? un anumit grad de imprecizie îi este constitutiv limbajului omenesc în general, prin însăşi natura sa. nu poți sări peste ea (peste neclaritate vreau să zic) aşa cum nu poți să sari peste propria-ți umbră. că de aia e limbaj omenesc şi nu angelic, duuh! păi vă dați seama în ce lume a plictisului absolut am trăi dacă limbajul ar fi 100% transparent, limpede precum cristalul, dacă am vorbi cu toții un limbaj în care ambiguitatea lexicală ar fi de neimaginat? e ca şi cum s-ar trezi unul din senin să urle cât îl țin plămânii, “băi, eu m-am săturat să trăiesc într-o lume în care există atâtea mări şi oceane! păi câți nu se îneacă zilnic în ele? sau câți nu sunt mutilați pe vecie de rechini? ca să nu mai vorbim de tsunami sau şi mai grav de creşterea nivelului mărilor și oceanelor datorită topirii calotelor glaciare. nu, eu votez hotărât pentru o lume fără mări şi oceane. că şi-aşa avem tehnologia necesară să plantăm în curtea fiecăruia câte o piscină, hehehe.” sau ca şi ăla care citează cu satisfacție răutăcioasă aforismul 69 din Dincolo de bine şi de rău, exclamând melodramatic “told you so! viața—cel mai productiv criminal în serie. la ce bun să ne mai încurcăm cu ea?”

mda, nu-i stres.

revin cu picioarele pe pământ & la oile mele. scriam mai sus, negru pe alb (mă rog, negru pe fond mov palid) următoarele: “orice text îți oferă un acces privilegiat în mintea autorului la momentul scrierii textului respectiv. în acest sens, textul, adică produsul scriiturii, este asemeni unei radiografii care îți permite să vizualizezi, pur mintal, evident, derularea unor procese cognitive şi emoționale, chiar şi după un timp îndelungat de la moartea autorului.” say what? păi cum ne fu vorba? una gândeşti şi alta scrii? ehee, stai aşa că nu-i aşa. de ce nu recunoşti matale frumos, cu dreapta pe inimă că altfel nu se pune, că te-ai dat cu pârdalnicii ăia de romantici de secol nouăşpe? aud? sau o fi prea gros patrafiru’? ia să-ți fie un minut ruşine că stai în calea progresului, retrogradu-le [sic!] care eşti!

okay, okay, hai să încerc să (mă) explic, dacă tot se zice că explicația e de preferat interpretării bazate pe comprehensiune, nu? în primul rând, un disclaimer: nu am pretenția că ceea ce afirm eu este mai corect sau mai adevărat decât ceea ce susțin alții, o grămadă dintre ei muuult mai citiți decât voi fi eu vreodată. asta în primul rând. în al doilea rând, am şi eu dreptul la o opinie, ca oricine altcineva, atâta timp cât o argumentez urmând principiile logicii. de notat aici că, judecată în sine, corectitudinea unui raționament nu se constituie într-o probă zdrobitoare în favoarea corectitudinii concluziei care se bazează pe numitul raționament. asta pentru că există raționamente aparent corecte care nu se sprijină totuşi pe suficiente probe tocmai pentru că autorele lor nu s-a documentat exhaustiv (vezi exemplul lupului ca sumă a oilor păpate; un lup care mănâncă un număr redus de oi va fi întotdeauna mai pricăjit decât lupul care serveşte câte o oaie la fiecare masă).

dar.

ajuns aici, trebuie să mărturisesc că mă despart de concepția diverselor şcoli formaliste de pretutindeni potrivit cărora niciun element uman nu-şi poate găsi vreodată locul în discuțiile interpretative referitoare la un text. eliminarea asta nu trebuie înțeleasă ca o negare a faptului că textul i-ar aparține unui autor despre care există dovezi irefutabile că trăieşte/a trăit sub forma unei ființe umane. teza fundamentală a formaliştilor e mai subtilă. elementul uman este suprimat în sensul în că nu i se recunoaşte nicio relevanță în relație cu sensul global al textului. ar fi o eroare, susțin formaliştii, să încerci să reconstruieşti profilul sufletesc/emoțional/moral/cognitiv al autorului plecând exclusiv de la textul său. dar cine doamne iartă-mă mai poate subscrie în ziua de astăzi la un punct de vedere atât radical? întreb şi eu, nu dau cu parul. de ce insistăm să aruncăm şi copilul împreună cu apa din copaie? e una să susții că textul îți oferă calea regală prin care poți pătrunde în intimitatea unui sine complet distinct de al tău, înțelegându-l astfel (vorbesc despre sine) poate chiar mai bine decât s-a înțeles el însuşi, şi cu totul altceva să admiți că, în chiar procesul scrierii, autorul lasă anumite urme în text, uneori inconştient, alteori împotriva voinței proprii. iar aceste urme, ne pot fi de folos, fie şi doar ca elemente auxiliare, în interpretarea textului. şi nu mă refer aici doar la literatura aşa-zis tezistă, ci la literatură în general.

se presupune, desigur că, alegând abordarea asta, procedezi cu extremă precauție, fără a omite de pildă adevărul (fundamental) că autorul nu e totuna cu naratorul/naratoarea textului şi cu atât mai puțin identic cu vreunul/vreuna din personajele sale. decurge de aici că n-ai cum să-i atribui autorului convingerile naratorului sau ale personajelor. în orice caz, iar aici sunt perfect de acord cu formaliştii, țelul primordial al oricărui demers critic nu poate fi acela de a realiza portretul autorului pornind de la un text oarecare (sau de la suma textelor sale). în acelaşi timp, mi se pare cel puțin contraproductiv, dacă nu de-a dreptul incorect, să ignori complet faptul că textul a fost produs până la urmă de o ființă umană, iar asta nu poate rămâne fără implicații, inclusiv din punct de vedere hermeneutic. o concepție mult mai rezonabilă, poate tocmai pentru că moderată, mi se pare aceea cunoscută în limba engleză sub numele de “weak intentionalism.” reprezentanții săi pleacă, justificat în opinia subsemnatului, de la premisa că semnificațiile textelor nu sunt rezultatul unor procese exclusiv textuale, carevasăzică impersonale (căci am putea întreba cu deplină îndreptățire, dar pe baza cărei mecanici perfect in-umane se întâmplă asta?). dimpotrivă, sensul nu poate fi separat de o intenție, fie că vorbim de intenția cititorului sau chiar de aceea a autorului.

cu tot respectul, pozițiile fundamentaliste de genul celor îmbrățişate de formalişti se trimit singure în (la?) colțul reducționismului. departe de mine să susțin că intuițiile formaliştilor/structuraliştilor sunt complet greşite; dimpotrivă ele şi-au dovedit eficacitatea în anumite zone foarte bine delimitate (studiul basmelor de către ruşi, al miturilor de către Lévi-Strauss, respectiv al poeziei de către exponenții şcolii New Criticism). dar asta nu face altceva decât să ne întărească şi mai mult suspiciunea că formalismul/structuralismul nu-şi pot aroga pretenția de a fi răspunsuri unice şi ultime în tot ceea ce ține de interpretare.

dacă e să trag linie şi să adun (sau să scad), voi spune că pasajul buclucaş al subsemnatului stă în linii mare în picioare atunci când vine vorba de textele neliterare. să ne gândim puțin. în cazul studiului academic, n-ai cum să faci abstracție de intenția autorului atâta timp cât ea este însăşi temelia pe care se sprijină întregul eşafodaj demonstrativ. validitatea unui asemenea studiu depinde nemijlocit de modul în care intenția enunțată în introducere este concretizată pe parcursul textului. când vine vorba de un text literar, însă, mă văd nevoit să admit că formularea mea este hazardată. reglând puțin acordul fin, o variantă mai corectă ar fi următoarea. textul literar ne poate oferi, într-o oarecare măsură, indirect și oblic, informații cu privire la autor. este de asemenea posibil şi folositor ca în anumite circumstanțe, şi cu precauțiile de rigoare, să emitem judecăți despre autor şi intențiile sale pe baza elementelor pur textuale (intrinseci sau extrinseci operei). o întrebare interesantă în acest context (doar aparent ridicolă) ar fi de exemplu: unde se termină autorul şi unde începe naratorul? pentru că dacă e adevărat că nu trebuie să facem confuzie între autor şi naratorul său, atribuindu-i primului opiniile celui de-al doilea, la fel de incontestabil mi se pare faptul că modul în care un autor îşi concepe naratorul şi personajele—de exemplu asemeni unor fantoşe—ne spune ceva despre respectivul autor. în fine, când vine vorba de selectarea temelor unui roman, această decizie îi aparține autorului, nu naratorului, chiar dacă unele din aceste teme par să se impună de la sine, ca rezultat al modului în care narațiunea dobândeşte pe alocuri o viață proprie, scriindu-se cum s-ar spune singură.

şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, fiindcă discuția poate continua la nesfârşit.

mă rog, acum avem nevoie de ceva care să ne scoată din coma indusă de textul de mai sus. whew, what a bore! no shit, Sherlock. but don’t worry, I got the perfect antidote for y’all. funcționează garantat! will pound your head real good. just crank the volume all the way up, and it’ll do the job. and yeah, the vocalist is Emily Haines (featured on page 4 of this topic with her different project).

Metric

Black Sheep | [Scott Pilgrim vs. the World Comic - Con Performance]

Risk [Official Music Video]

Monster Hospital [Official Video]

Seven Rules [Official Lyrics Audio]

Dreams So Real [Official Lyrics Video]

Help I'm Alive [A Deco Dawson Short Film]

Lie, Lie, Lie [Acoustic | House of Strombo]

Youth without Youth

Cascades [Acoustic | House of Strombo]

Breathing Underwater [Official Video]

No Lights on the Horizon [Official Lyrics Audio]

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 220

mi-a ajuns recent, din România, coletul cu cărți pe care le-am comandat pe net. că dacă Mohamed nu poate ajunge până la munte, singura opțiune este să aduci muntele la Mohamed. hello, dear friends, my name is Mohamed. în fine, costurile unei asemenea operațiuni sunt . . . dar hai mai bine să nu pomenim de costuri şi alte căcaturi de genul ăsta în acelaşi text în care va fi vorba despre un poet. mai mult despre poet şi mai puțin despre poezia lui, cel puțin deocamdată. ştiu, ştiu, ideal ar fi ca ordinea să fie inversă, dar ce să fac dacă am o slăbiciune pentru jurnale. slăbiciunea celui slab, recunosc. fiindcă ce vină am eu dacă îngerilor mei nu prea le place poezia? mie îmi place, dar lor nu şi nu. că atâta mi-aş fi fi dorit şi eu de la viața asta, să am nişte îngeri care să se dea în vânt după poezie. nişte îngeri poeți cum s-ar spune. că fără ei eşti în pom. numai că pomul nu-i suspendat în proverbialul aer, ci stă ascuns la doi metri sub pământ.

adevărul e că nici nu sunt atât de mulți îngeri poeți pe lumea ailaltă, în care muritorii încremenesc, imediat ce ajung acolo, într-o poziție respectuoasă de drepți. şi rămân aşa preț de-o eternitate. există cu certitudine o penurie de îngeri poeți, în general vorbind, ca o consecință firească a adevărului că cererea depăşeşte cu mult oferta. astfel încât până şi Dumnezeu s-a văzut nevoit să pună, încă de la început, piciorul în prag. că putea bunul de el să înceapă Biblia cu “să fie îngeri poeți” dar în loc de asta el a cerut, auzi tu ce tupeu!, să se facă cică lumină. pe atunci Dumnezeu, care numai ce învățase limba ebraică, a tunat, în Geneza 1 cu 3, “ יְהִי אוֹר‎” adică (yehi 'or). traducătorii săi oficiali s-au scărpinat în creştet şi s-au pus pe treabă. “γενηθήτω φῶς (genēthētō phōs),” au suspinat numaidecât greții. “fiat lux,” nu s-au lăsat mai prejos latinii. şi tot aşa mai departe, până în zilele noastre. dar, privind retrospectiv, trebuie să recunoaştem că Dumnezeu a avut, ca întotdeauna, dreptate (păi nu de aia e El Dumnezeu, nume care probabil s-ar cuveni tradus prin “Cel ce are ÎNTOTDEAUNA dreptate”?). fiindcă habar n-am cum s-ar fi descurcat bieții poeți fără lumină? poftim scrie dacă poți! n-ai cum să scrii, dom'le, când îți bagi degetele în ochi de întuneric. degetele ca degetele, dar ce te faci cu pixurile şi stilourile, că alea-s ascuțite?

aşa că atunci când muritorii au cerut o grămadă de îngeri poeți, Dumnezeu a spus, “ntz! îngerii poeți se dau numai pe cartelă. ai cartelă? poftim îngerul. n-ai cartelă? sorry. but don’t worry (că şmecherul de El era printre altele poet), deoarece avem o gamă largă de alți îngeri, de la ingineri şi tehnicieni dentari până la îngeri pierde-vară plus o subcategorie bine garnisită de loseri.” zbang. fiindcă ia cartelele pentru îngeri poeți de unde nu-s. că şi alea se dădeau tot pe cartelă, care se dădea la rândul ei pe o altă cartelă, şi tot aşa până ajungea Dumnezeu să se plictisească, ceea ce era un alt mod de a spune “la infinit.” singura excepție o făceau românii. “doar ei,” a spus Dumnezeu, “vor avea dreptul, de-acum până-n vecie, să primească la naştere câte un înger poiet. toți, fără excepție! că pe români am eu grijă să-i pedepsesc altfel. hehehe. voi credeți că-i parfum să trăieşti într-un bobor” (chiar aşa s-a exprimat Dumnezeu) “în care TOȚI s-au născut poieți şi poiete? hehehe. don’t underestimate me, please.”

da, îngerii mei au de toate, mai ales deficit de atenție. îngerii mei încep şi încep şi încep dar nu ajung nicăieri, niciodată. o iau în toate direcțiile posibile şi poate tocmai de asta uită mereu încotro sau de ce au plecat.

în timp ce îngerii celorlalți nu se termină niciodată, ai mei nu termină niciodată. mi-au spus, de ce te îngrijorezi atâta? oare nu ştii că până şi neîncheiatul e o virtute? deloc de lepădat atunci când stai ghemuit într-o vizuină de carne.

and who am I to disagree?

dar destul cu prostiile astea, căci nu despre mine este vorba aici. aici este vorba despre poetul Aurel Dumitraşcu, iar în lecția de astăzi vom încerca să răspundem la întrebarea “cum se îndrăgosteşte un poet?” ştiți cum se îndrăgosteşte un poet? nu ştiți? nicio problemă, o să vă spun eu. puțin mai târziu. nu intenționam să scriu textul ăsta acum, când am ajuns de-abia la jumătatea primului volum al jurnalului (din cele două care, luate împreună, au 1105 pagini), dar am simțit că trebuie s-o fac. fiind vorba despre un jurnal, care este prin definiție un gen fragmentar şi în ultimă instanță incomplet, mi se pare cât se poate de acceptabil să mă opresc la rândul meu la fragmentul pe care l-am parcurs până în prezent şi care acoperă perioada decembrie 1982 - decembrie 1983, pe când Aurel Dumitraşcu împlinise 28 de ani (s-a născut la 21 noiembrie 1955). mai ales că nu-mi propun să fac o analiză exhaustivă a jurnalului. două lucruri trebuie precizate încă de la început: anume că Aurel Dumitraşcu este un poet important al generației sale, chiar dacă, datorită unor factori de natură biografică (inclusiv moartea timpurie la nici 35 de ani), poezia sa nu s-a bucurat de aceeaşi atenție ca aceea a optzeciştilor bucureşteni de pildă. în al doilea rând, inițiativa poetului Adrian Alui Gheorghe, unul din prietenii cei mai apropiați ai poetului, de a publica în întregime opera lui Aurel Dumitraşcu (inclusiv jurnalul despre care fac vorbire) aşa cum a fost ea aşternută pe hârtie mi se pare extrem de lăudabilă. nu trebuie uitat că cenzura şi-a pus pecetea nefastă asupra modului în care creația poetului a fost trimisă în lume (de pildă, editorii au masacrat pur şi simplu volumul său de debut, forțând inclusiv schimbarea titlului propus de poet, în timp ce al treilea nici nu a putut vedea lumina tiparului înainte de 1990). recuperarea la care s-a înhămat de câteva decenii Adrian Alui Gheorghe este astfel un gest salutar. au fost create prin urmare condițiile unei receptări adecvate. de-abia acum, când toate piesele acestui puzzle care alcătuiesc opera lui Aurel Dumitraşcu au fost finalmente aduse la lumină (poeme, jurnale, corespondență), se poate demara o exegeză cu adevărat serioasă şi absolut meritată.

referitor la jurnal (Carnete maro I şi II), trebuie să menționez că l-am aşteptat cu o oarecare nerăbdare. cum nu aveam acces la foarte multe din poeziile lui Aurel Dumitraşcu (în afara celor găsite ici-colo pe net), mi-am cumpărat şi volumul complet de poeme Mesagerul, scos de Editura Timpul în 1997. aş fi preferat o ediție mai recentă, dar mă consider mulțumit şi aşa. după parcurgerea primei jumătăți a volumului I de jurnal, trebuie să mărturisesc că textul nu se ridică întotdeauna la înălțimea aşteptărilor. nu încape la îndoială că Aurel Dumitraşcu este un poet adevărat, până în vârful unghiilor (născut, iar nu făcut). a fi poet nu este în întregime o aptitudine care se poate învăța, aşa cum se învață o meserie. a fi poet înseamnă să ai o anumită stare de spirit care îți permite să locuieşti într-un mod foarte distinct în limbă. descrii astfel lumea cu ajutorul unei sintaxe diferite, idiosincratice, chiar și atunci când scrii poeme absolut prozaice, în genul celor produse de Bukowski. sigur că există anumite strategii şi procedee textuale care se pot învăța sau perfecționa. după cum spune Cărtărescu în poemul “Am căpătat un exemplar din ‘Howl’ semnat de Ginsberg,” când se referă la şedințele Cenaclului de Luni: “se discuta ore-ntregi despre avantajele conjunctivului / despre tipuri de începuturi, despre finaluri cu ‘poantă’ / despre aşezarea cea mai avantajoasă în pagină” (465). dar toate aceste hai să le spunem trucuri specifice, care se subsumează categoriei mai largi a meşteşugului, sunt secundare în raport cu starea de spirit inefabilă care îi defineşte pe poeți în contradistincție cu cei care (doar) scriu poezie (în mod similar, nu toți cei care joacă fotbal de performanță sunt cu adevărat fotbalişti).

înaintez cu multiple precauții, oprindu-mă din când în când pentru a reflecta la ce înseamnă faptul că poeții sunt născuți nu făcuți. terenul pe care mă aflu este primejdios, având în vedere că e foarte simplu să foloseşti sintagme care, neavând nicio acoperire, produc numai confuzie. în acelaşi timp însă trebuie afirmat răspicat adevărul că anumite lucruri sunt prin însăşi natura lor imposibil de exprimat aşa cum ne cer pozitiviştii, adică sută la sută limpede, fără nicio bavură metafizică.

dar Aurel Dumitraşcu nu este doar poet, el aspiră să fie şi un intelectual veritabil, adică acel individ a cărui vârstă nu se socoteşte niciodată în ani ci doar în cărți. este admirabilă dorința lui de a se cultiva, având în vedere că, până când îşi începe studiile post-secundare la aproape 28 de ani, el este în ultimă instanță un autodidact. nu e nicidecum uşor să-ți pui la punct cultura prin lecturi intense atunci când locuieşti într-un spațiu ex-centric, cvasi rural, departe de bibliotecile universitare sau anticariatele din zonele urbane, mai ales într-un timp extrem de vitreg din punct de vedere ideologic cu tot ceea ce ține de literatură, filosofie, muzică şi aşa mai departe. iar scriitura inegală a jurnalului reflectă destul de bine starea de tranziție în care se află Aurel Dumitraşcu din punct de vedere al devenirii sale intelectuale. sunt suficiente pasaje pline de platitudini sau tratate cu o superficialitate regretabilă. ca să nu mai pomenesc de formulările generice, absolut impersonale, parcă decupate dintr-un ziarele epocii (ca atunci când se referă la performanțele echipelor de fotbal româneşti de la începutul anilor 80 sau când menționează reprezentațiile teatrale care i-au reținut atenția). aşa cum aligatorii se deplasează greoi pe uscat dar devin brusc dezinvolți în mediul acvatic, tot astfel Aurel Dumitraşcu pare lipsit de suplețe stilistică atunci când nu scrie poezie. semn că nu şi-a găsit încă “vocea” prozaică. textul suferă de o inconstanță supărătoare: există numeroase fulgerări de profunzime autentică sau poezie veritabilă, dar ele sunt trase în jos de acele fragmente în care diaristul forțează cu orice preț aforisticul, exprimările voit spirituale sau adânci. la punctul cel mai de jos se situează câteva pasaje din numeroasele scrisori pe care Aurel Dumitraşcu le adresează idolului său Nichita Stănescu, al căror stil prețios-obscur le transformă practic în antipoezie (sau nonpoezie). asta pe lângă faptul că le face complet ilizibile.

este de asemenea ciudată decizia autorului de a-şi scrie jurnalul la persoana a doua. sincer nu mi se pare că textul ar câştiga astfel în expresivitate; ba chiar dimpotrivă, artificiul stilistic cu pricina dă naştere unor formulări bizare, care conferă un ton cumva fals însemnărilor. s-ar putea scrie probabil o lucrare interesantă pe marginea acestei anomalii: e ca şi cum autorul s-ar adresa sieşi din afara propriei ființe. de parcă, în urma unei operațiuni de dedublare, o jumătate din (de?) sine ar înregistra, asemeni unei camere video situate în exteriorul trupului, întâmplările sau gândurile semnificative ale fiecărei zile, apoi i le-ar prezenta sub formă narativă celeilalte jumătăți, la momentul oportun, pentru a fi astfel imortalizate în paginile jurnalului. poftim de interpretează chestia asta.

două teme importante se desprind din fundal în prima jumătate a primului volum: povestea de dragoste cu T. (Tudorița) respectiv tribulațiile prin care trece poetul de-a lungul perioadei în care Editura Albatros tergiversează la nesfârşit publicarea volumului său de debut. cu toate că din perspectiva subsemnatului, cea de-a doua temă este cu mult mai interesantă, o să mă concentrez în cele ce urmează asupra primeia. iată faptele. încă de la începutul textului, aflăm că poetul este îndrăgostit iremediabil, cu o pasiune care frizează patologicul, de o anume T. la momentul lecturii, nu cunoșteam aproape nimic din biografia lui Aurel Dumitraşcu, astfel încât, bazându-mă exclusiv pe dovezile textuale, mi-am creat nişte aşteptări în privința ființei misterioase care se ascundea în spatele acelui nume, descrisă ca fiind o adevărată muză a poetului. şi dintr-odată cade bomba: aflăm cu stupoare că, la vârsta de aproape 28 de ani, profesorul suplinitor Aurel Dumitraşcu era amorezat nebuneşte de una din elevele sale de numai 14 ani! say what? you gotta be kidding me, right? o fi asta România anilor 80 (acțiunea se petrece într-o comună a județului Neamț), dar totuşi situația mi se pare, privită din afară, absolut ridicolă. artă, artă, Lolita, Lolita, dar e prea de tot. mai mult, autorul dezvăluie candid faptul că relația dura de aproximativ doi ani, adică de când T. avea puțin peste 12 ani. iar natura acestei relații nu este doar platonică; Aurel Dumitraşcu îşi imaginează o legătură de lungă durată cu iubita sa şi suferă realmente ca un câine atunci când ea întârzie să se materializeze.

okay, okay, n-aş vrea să credeți că scriu aceste lucruri dintr-o pudibonderie mascată. sunt bărbat şi ştiu foarte bine ce înseamnă să-ți pierzi uzul rațiunii pentru o persoană de sex opus. dragostea şi corelativul ei, sexul, fac parte din experiența noastră ca ființe umane. sunt chestii la urma urmelor absolut normale. nimeni nu cere în gura mare o reîntoarcere la rigorile unui puritanism închistat în propriile-i prejudecăți. dar, veți fi sper de acord, există anumite limite peste care nu poți să treci. însuşi Aurel Dumitraşcu era perfect conştient că transgresează nişte limite. într-o notă din 27 august 1983, el scrie următoarele: “Psihiatrii ar găsi ciudată ‘pasiunea’ ta deosebită pentru aceste ‘pisici’ de 15 - 16 ani. Ți-s tare dragi. Toate celelalte (mai mari) te plictisesc repede. Pui această propensiune a ta numai pe nevoia de puritate, de nevinovăție. Eşti sătul de perversitățile celor inițiați, de ipocrizii şi interese” (179). ăăăăăăă, atunci bine. observați vă rog că, potrivit unei asemenea “logici,” însăşi relația cu Tudorița era condamnată din start la eșec, de vreme ce nici chiar iubita sa n-avea cum să se sustragă curgerii inevitabile a timpului, devenind în cele din urmă femeia inițiată care l-ar fi plictisit mai mult ca sigur de moarte. de altfel, respins la un moment dat de Tudorița, el îşi îndreaptă atenția asupra Dumitriței, sora mai mică a acesteia, care avea pe atunci doar 11 ani.

ceea ce deranjează cel mai mult nu este neapărat faptul, oricât de scandalos ni s-ar părea nouă astăzi, că un bărbat de 28 de ani iubeşte o fată care are jumătatea vârstei sale. mult mai surprinzător este modul în care Aurel Dumitraşcu nu pare conştient că o minoră s-ar putea să fie lipsită de discernământul necesar unei relații de o asemenea profunzime. dimpotrivă, el îi evaluează comportamentul ca şi cum Tudorița ar avea gândirea unei femei mature. o tratează de fapt ca şi cum ar fi o femeie matură. pe 28 august 1983, el încredințează jurnalului următoarea notă: “E duminică. E ora 14. EA trebuia să treacă pe la tine. Promisese. Nu a venit . . . Nevenirea ei, după ce promisese că va veni şi s-o aştepți ți se pare nespus de revoltătoare. Să confirme gestul acesta foarte urât că ar fi lipsită de caracter?! Până la urmă se pare că va trebui să accepți această variantă şi să-ți impui să nu-i mai dai nicio atenție acestei ființe care, se pare, nu ştie în primul rând un lucru elementar: că oamenii trebuie respectați. Desigur, a găsit ceva mai interesant de făcut decât să-şi țină promisiunea de a trece pe la tine într-o duminică pe care, iată, trebuie s-o consemnezi drept cumplită. Dacă e idioată?! Îți pare rău” (180-81). nu e singura insultă pe care bărbatul, care îşi vede sentimentele trădate (?!), i-o adresează iubitei (?!). pe 15 septembrie a aceluiași an, el scrie: “Nu poți să n-o iubeşti mult, te-ai ataşat cumplit de EA. Proasta!” (193). peste numai câteva zile, revărsarea de invective continuă: “Dacă ar da un rău mare peste EA poate şi-ar recăpăta seninătatea şi înțelepciunea. Vrei să trăiască şi să n-o supere nimeni, niciodată. Dar poate că nu e suficient de sensibilă pentru a se sinchisi de mediocritate. Poate că singura ei calitate publică este ipocrizia. Îți este aşa greu să trăieşti acum fără EA, ai crezut atât de mult în EA, ai vrut să trăieşti numai pentru EA! De ce alege prostia?! Te-trebi [sic!] ca un nătărău, ştiind de fapt că inima unei femei nu are puncte cardinale, ca şi sexul ei. Un labirint, atât. Şi câte dihănii, şi câte bălării nu mişună într-un labirint!” (196). huh? nevermind, it’s all good . . . NOT!

dar cireaşa de pe tort, dacă mă pot exprima astfel, este comparația absolut deplasată pe care Aurel Dumitraşcu o face în nota din 11 octombrie 1983. “Când erai puşti, ai citit foarte multe cărți despre fascişti, despre crimele lor, despre fanatismul lor întru răutate. De foarte multe ori ei nu răspundeau nimănui, nu voiau să dea nicio explicație. Tăcerea EI, acum, ieşită din comun, seamănă cu tăcerea fasciştilor. E foarte grav să dai acest sentiment, e îngrijorător, e jignitor pentru EA. Mii de copii, mii de mame ucise de indiferența lor, de refuzul lor de a răspunde la o întrebare, de a explica în numele a ceea ce fac asta (o, în numele Reich-ului, desigur; dar ce era omenesc în Reich!?). Comparație crudă, poate exagerată” (213-14). no shit, Sherlock! is this guy for real?

de asemenea, Dumitraşcu pare să nu înțeleagă dubla asimetrie a pozițiilor de putere pe care se clădeşte întreaga sa relație cu Tudorița: nu numai că iubita se află (încă) la vârsta minoratului dar pe deasupra îi este şi elevă. e-adevărat că asemenea subtilități nu pătrunseseră încă în mentalul colectiv din România rurală a anilor 80. dar totuşi, Aurel Dumitraşcu avea pretenția de a se situa cu câteva trepte mai sus decât nea’ Pleaşcă, tractoristul de la SMA. el era un intelectual, sau cel puțin își dorea în mod real să devină unul. în acelaşi timp să nu uităm că era Poet. să fi trăit oare cu impresia că Artistul se situează dincolo de bine şi de rău, că iese din chingile strâmte ale acelei moralități menite să-i țină-n frâu doar pe muritorii de rând? ne confruntăm aici cu o variantă a unei binecunoscute dileme: este oare artistul îndreptățit să încalce normele etice în numele (şi pentru beneficiul) operei sale? Aurel Dumitraşcu mărturiseşte că şi-a scris primul volum pe poeme inspirat de muza sa minoră (minoră evident din punct de vedere biologic, că altfel mult mai potrivit ar fi termenul "majoră"). are lucrul ăsta vreo importanță în ceea ce priveşte placheta Furtunile memoriei? suntem oare tentați să privim cu alți ochi creația artistică de îndată ce avem acces la accidentele de natură biografică ale autorului? şi este până la urmă fezabil să separăm omul de opera sa? întrebări complicate și totodată importante, mai ales când ne aflăm, temporal vorbind, suficient de aproape de artistul controversat, adică atunci când actele lui sunt încă vii în conştiința publică. răspunsurile vor varia, fireşte, în funcție de convingerile fiecăruia. un lucru mi se pare însă suficient de evident: odată ce pătrunde în lume, opera de artă devine autonomă în raport cu autorul său şi mai ales cu intențiile acestuia/acesteia. ea nu poate fi țintuită definitiv de (în?) biografia creatorului care a zămislit-o. numai astfel se poate ea deschide unei serii succesive de interpretări. asta nu înseamnă că lecturile care aleg să rămână ancorate în biografie sunt inacceptabile sau eronate, ci doar că ele nu sunt nicidecum unicele (şi nici pe departe cele mai corecte). poezia lui Aurel Dumitraşcu rămâne indubitabil în picioare, dincolo de faptele omului Aurel Dumitraşcu. jurnalul, pe de altă parte, este prin însăşi natura sa legat inextricabil de om. comentându-l nu lezăm în niciun fel opera poetică; simplul fapt că el există în spațiul public, totuşi, ne îndreptățeşte să punem în discuție faptele omului.

în încheiere, trebuie spus că din păcate pentru el şi mai ales pentru cititor, Aurel Dumitraşcu ratează şansa de a transfigura artistic (chiar dacă e vorba doar de jurnal) o poveste de dragoste imposibilă. de cele mai multe ori plângerile sale nu depăşesc nivelul lamentațiilor unui licean care îşi pierde la 16 ani prima iubire: “Plângi ca un bou şi o faci sincer. După EA nu poți să nu plângi. E nespus de rău ce trăieşti acum, chiar dacă nu poți încă realiza dimensiunile dezastrului. Pentru ce să te bați în continuare când de doi ani de zile EA este unicul tău Dumnezeu alături de CUVÂNT?!” (182).

şi dacă tot l-am pomenit pe Nichita, redau mai jos poemul său intitulat “Eminescu” pentru că mi se pare relevant în contextul celor spuse mai sus.

Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, —
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi, —
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină

Atât să uitaţi! Numai atât, —
că El a trăit,
înaintea noastră . . .
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitaţi!

[notă de subsol: am scris textul de mai sus duminică după-amiază, cu o viteză mult prea mare pentru a-l putea revizui stilistic în timp util. voi face lucrul ăsta mâine, adică deja azi în România, corectând ceea ce trebuie corectat. mintea mi-e prea obosită pentru aşa ceva la ora asta târzie.]

iar acum să vină muzica, maestre! tot Metric, că n-am găsit altceva aşa la repezeală. în orice caz, se merită.

now just shut up and dance already!

Speed the Collapse [Official Lyrics Video]

Gimme Sympathy [Official Music Video]

Die Happy [Official Audio]

Synthetica [OfficialVideo]

Anticipate [Official Audio]

The Shade [Official Video]

Love You Back [Official Audio]

Dress to Suppress [Official Music Video]

Clone [Official Lyrics Video]

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 220

textul de la miezul nopții

poate fi, dar nu e obligatoriu, un poem. poate fi, dimpotrivă, un fragment din orice alt gen, literar sau non-literar, de ficțiune sau non-ficțiune. iar lectura nu trebuie să să se petreacă neapărat la miezul nopții, dar e important ca ea să fie ultima activitate a zilei. ceea ce, într-un scenariu ideal, ne însoțeşte în somn şi mai departe.

scopul propus este relativ simplu: acela de a crea un spațiu tampon care să ne izoleze de agitația şi stresul zilnic. de neodihna care ne-a devenit, fără prea multe avertismente prealabile, o a doua natură. lumea e o hidră lacomă—she wouldn’t take no for an answer: îi întinzi timid un deget iar ea îți smulge brațul cu tot cu jumătate din trunchi. după care tot tu îi mulțumeşti recunoscător că nu te-a înfulecat pe de-a întregul. asta în ideea în care îți trece prin minte să-i opui o rezistență fie şi modică. pentru că de cele mai multe ori, hai să fim cinstiți şi s-o recunoaştem, adorăm să fim înfulecați de lume. de parcă doar acolo, alunecând într-o deglutiție gargantuescă prin tubul ei digestiv, am atinge intensitatea maximă a existenței. sunt înghițit, deci exist. tânjim aşadar să fim cu orice preț în miezul actualității pe care lumea ne-o oferă curtenitor pe tavă. e şi asta o modalitate de-a te simți viu, viu, viu, de-a te convinge că valorezi şi tu ceva, oricât de puțin. fiindcă numai vii îşi păstrează intactă, nu-i aşa, speranța validării. suntem, în orice clipă, la o distanță infinitezimală de zona magică a actualității, a unei simultaneități extinse în toate direcțiile posibile. spațiul şi, dimpreună cu el, timpul pot fi la urma urmelor abolite. ne arogăm mai nou, cu seninătate, privilegiile zeilor de odinioară. rămânem deocamdată ființe de carne şi oase, dar amănuntul ăsta nu pare să constituie un impediment major în calea evoluției noastre inevitabil postumane. încă puțin şi vom deveni, ca ciberființe cu drepturi depline, contemporani cu propriul nostru viitor. probabil, pentru o dreaptă măsură, şi cu propriul trecut.

la ce bun să mai purtăm în spate povara trupului dacă ne vom putea transfera întreaga conştiință, cu amintiri şi speranțe, mai întâi în circuitele integrate ale unui semiconductor de dimensiuni tot mai minuscule, iar mai apoi, ca pentru a desăvârşi saltul în afara materiei, într-un nor coordonat wi-fi din interior. atunci şi numai atunci vom fi cu adevărat liberi, cu alte cuvinte nemuritori. e pur şi simplu o nebunie dacă ne gândim că totul începe (pardon, a început deja!) cu o simplă atingere. o atingere inofensivă, banală, şi atât. nu e un preț prea mare pentru a amorsa ciber-utopia care va pune finalmente capăt tuturor celorlalte utopii. de data asta, după cum ne asigură apăsat vocea de la pupitrul de comandă, schimbarea va fi “pe bune.”

o atingere delicată şi ecranul tactil prinde brusc viață apoi se deschide larg asemeni unei ferestre prin cadrul căreia pătrunzi direct în miezul actualității, în spațiul virtual în care nu doar că exişti cu certitudine ci singurul în care chipurile contezi cu adevărat. e un spațiu realmente fermecat întrucât se prelungeşte mult dincolo de hotarele treziei. adormi şi-ți dai seama că eşti de fapt tot acolo unde erai şi înainte de a pune capul pe pernă, anume în inima unui prezent infinit care pulsează neîncetat pentru a ține sângele lumii într-o mişcare perpetuă. astfel încât dimineața, când sari sprinten din aşternut, o poți lua de la capăt cu un efort minim deoarece eşti plasat, strategic, exact în mijlocul evenimentelor curente. arăți astfel respectul cuvenit tuturor celor care, animați ori inanimate, se află, fie doar şi efemer, la ordinea zilei printr-un consens colectiv. e o racordare instantanee la dinamismul intrinsec al lumii pentru care meriți toată invidia semenilor incapabili de bravuri similare.

sau, schimbând direcția printr-un viraj inedit, poate că ar fi totuşi mai indicat să-ți oferi, la sfârşitul fiecărei zile, un mic răgaz, intervalul pentru tot ceea ce, în ochii celorlalți, apare drept anacronic, perimat. gesturile de frondă cu urmări fatale pentru orice statu-quo (mai cu seamă cele provizorii, aflate în plin curs de elaborare) sunt îndeobşte interzise, căci revoluțiile, indiferent de natura lor, prin urmare inclusiv cea pe care o putem numi ciberculturală, trebuie să înainteze neabătut în marşul lor care este nu doar inevitabil ci şi biruitor. alte acte de împotrivire, cu potențial subversiv diminuat, cel puțin la prima vedere, sunt în schimb tolerate. probabil pe principiul că ciudații care se angajează în manifestări oarecum nepotrivite dar nu neapărat dăunătoare progresului ultim vor dispărea cu timpul de la sine. este premisa pe care se bazează la urma urmelor toate marşurile triumfale. până şi legile evoluției biologice dictează, cu autoritatea pe care le-o conferă milioanele de ani de experiență, că inadaptabilii vor pieri în cele din urmă. deîndată ce o anumită traiectorie devine predominantă, soarta lor e pecetluită. şi probabil că exact aşa se va întâmpla. numai că toate procesele astea, oricât de inexorabile ar fi ele, cer timp. un timp enorm, dacă ne raportăm la duratele umane.

vom aşeza deci cu dreapta telefonul inteligent sau tableta pe noptieră în timp ce, cu stânga, vom apuca una din cărțile alea care aşteaptă nemişcate chiar lângă pernă de o bună bucată de vreme. deconectarea veritabilă presupune în primul rând o de-conectare completă. deschidem apoi cartea aleasă şi citim, un poem sau un fragment de text. lectura trebuie făcută într-un ritm adecvat, pentru că nu ne-am înscris în nicio competițe al cărei succes depinde primordial de timp. vom regla deci viteza cu care înaintăm în aşa fel încât să ne permită imersiunea completă în apele textului, cuvânt după cuvânt, propoziție după propoziție. numai patinatorii care participă la cursele de mare viteză caută mereu să elimine pe cât posibil forțele de fricțiune care se opun impersonal deplasării. rezistența pe care textul o ridică uneori, de cele mai multe ori, în calea eforturilor noastre de înțelegere este de fapt binevenită. trebuie să cădem de acord că dificultățile cu care ne confruntăm pe timpul lecturii, departe de-a fi menite să ne îndepărteze de text în particular şi de lectură în general, ne oferă de fapt şansa de a reflecta mai adânc la cele tocmai citite. le vom considera ceea ce şi sunt cu adevărat, anume blessings in disguise. mai mult, nu ne interzice nimeni, atunci când considerăm de cuviință, să ne oprim pentru a relua un cuvânt, o propoziție, o frază, poemul sau fragmentul în întregime dacă avem senzația că opacitatea textului persistă chiar şi după încercări repetate. la limită, putem copia textul într-un carnețel de notițe deoarece, s-a demonstrat ştiințific, există o corelație între scriere şi memorie.

în orice caz, principiul director care trebuie să ne guverneze demersul nocturn este acela că, parcurgându-l, nu trebuie să ajungem cu orice preț undeva, într-un punct bine determinat. deşi ne inserăm în actul lecturii cu intenție şi concentrare, n-o facem exclusiv de dragul rezultatului pe care sperăm să-l obținem la final. ar fi eronat totuşi să susținem că un asemenea efort este lipsit de roade; ele există, numai că sunt de o altă natură decât cea pe care ne-o putem închipui inițial. astfel, țelul lecturii de la miezul nopții nu este acela de a descoperi neapărat (sau întotdeauna) un sens aşa-zis potrivit, ceea ce se traduce de obicei prin sintagma “interpretarea mea este mai corectă decât a celorlalți,” cât de a-i permite textului să lucreze adânc înăuntrul nostru. luăm cu alte cuvinte textul şi îl sădim în propria ființă, aşa cum am sădi nişte semințe în pământul fertil din grădină. rezultatele vor fi absolut uimitoare dar nu obligatoriu vizibile peste noapte (la propriu). la fel ca şi în cazul altor exerciții similare, cum ar fi de pildă meditația, consecvența este crucială. până şi semințele fizice au nevoie de timp şi de îngrijire pentru a se transforma în plante. ceva se va întâmpla cu siguranță în interiorul ființei atunci când vei pune acolo la adăpost, în fiecare noapte, câte un text. schimbarea ți se va părea la început insesizabilă, la fel ca şi creşterea sau descreşterea treptată a zilelor primăvara şi toamna. dar după un anumit timp, îți dai seama că nu mai eşti acelaşi care fuseseşi cu ceva timp înainte. ajungi, bunăoară, la concluzia că nu e absolut necesar să rămâi ancorat în miezul vremelnic al actualității care funcționează pe principiul lui “mai mult, mereu mai mult.” goana după acest “mai mult,” după sincronia care-ți hrăneşte iluzia omniprezenței şi a omniscienței, te face insațiabil şi în egală măsură superficial. dimpotrivă, lectura de la miezul nopții te învață adevărata semnificație a reflecției şi îți scoate la iveală virtuțile întrebărilor incomode, adică a acelor interogații care nu au un răspuns limpede şi mai ales imediat.

dacă ar fi să produc pe loc o definiție a omului, aş spune că este acel animal care prețuiește certitudinea mai presus de orice. indivizii care viețuiesc preponderent în lumea fără adâncimi a actualului, aici-şi-acum-ul unde totul se desfăşoară cu viteză maximă, sunt condiționați să opereze cu certitudini. convingerile ferme constituie o sursă de confort tocmai pentru că reprezintă armăturile solide care le consolidează sentimentul de stabilitate într-un mediu prin definiție efemer. atunci însă când certitudinile se lasă dintr-un motiv sau altul aşteptate (ceea ce se întâmplă destul de frecvent), singurele alternative pe care le au la dispoziție sunt fie să şi le creeze singuri din neant, ca proiecții imaginare, fie să cadă în cea mai neagră disperare. la polul opus, cei cu o oarecare experiență dobândită în urma exercițiilor de lectură de la miezul nopții sunt mult mai pregătiți să accepte nesiguranța, ambiguitatea şi problematicul atunci când vine vorba de mirările mai mici sau mai mari care ne dau ades târcoale. ei rezistă tentației de a fi mereu la curent cu tot ce se petrece ACUM în imediata lor apropiere sau aiurea în lume. ies cu alte cuvinte de sub tirania insubstanțialului (nesubstanțialului?). lucrurile vizibile nu sunt întotdeauna şi cele mai importante iar eficiența respectiv cuantificabilul, deşi fără nicio îndoială însemnate, nu reprezintă unicele criterii ale împlinirii umane.

Godspeed You! Black Emperor, G_d's Pee at State's End

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 220

ziua de 7 ianuarie 2022 a fost epică, in more ways than one. mai întâi, a nins aproape fără oprire de joi noaptea până vineri pe la 10 seara. din fericire, fulgii nu au fost mari pentru că altfel am fi încurcat-o. când am plecat de la birou, la patru si un sfert, viscolea. rafalele de vânt nu erau puternice (27 de kilometri la oră), dar pentru că temperatura pe termometru era – 26, cea resimțită era de fapt – 36 (windchill effect). mă gândeam cu groază la ce mă asteaptă când ajung acasă. curățasem trotuarele dis-de-dimineață ca să-mi fac viața mai usoară seara, dar, totusi, ningea neîntrerupt de o grămadă de ore. stiam foarte bine că aveam de tras sănătos la lopată. de fapt, problema nu era neapărat împingerea (sau înlăturarea) zăpezii cu lopata specială cât „depozitarea” ei pe marginea trotuarului sau a locului de parcare din fața casei atunci când o adunam într-o grămadă. pentru că asta însemna să încarc bine lopata si să arunc zăpada la o înălțime destul de mare. datorită gerului extrem, zăpada e destul de usoară în sine (comparat cu zăpada umedă, îmbibată cu apă, atunci când temperatura se apropie de 0 grade), dar intervine din nou legea acumulării: dacă as avea de curățat o bucată scurtă de trotuar n-ar fi probleme, dar când vorbim de un total de 50 de metri, cu lățimi care variază între 1.5 m si 2.5 m (în stația de autobuz), fără a lua în calcul locul de parcare, sau driveway-ul, care are 8 m pe 4 m, se adună foarte multă zăpadă, oricât de usoara ar fi ea. evident că în asemenea condiții contează enorm cantitatea totală zăpadă căzută într-un interval oarecare de timp. astfel, de la 0 la 5 cm nu-mi ridică practic probleme. de la 5 la 10 cm gluma începe să se îngroase (no pun intended). între 10 si 15 cm, degajarea totală a zăpezii (to the concrete, cum prefer eu să fac de obicei) cere un efort substanțial. tot ce e peste 15 cm intră în categoria infernalului. cea mai mare cantitate de zăpadă căzută în 24 de ore (sau ceva pe acolo) de când m-am mutat la casă a fost de 30 de cm (început de noiembrie în 2020).

aici trebuie să fac o paranteză să contextualizez asa cum se cuvine cifrele de mai sus. orasul Edmonton, situat la o altitudine de 645 m față de nivelul mării, are o climă umed continentală (humid continental climate). în ciuda acelui „humid,” clima e de fapt destul de uscată. în medie, suntem „blagosloviți” cu 123.5 cm de zăpadă pe an, ceea ce reprezintă o cantitate relativ scăzută dacă ne gândim că zonele de coastă, fie că e vorba de oceane sau marile lacuri (Newfoundland, Northern BC, Nova Scotia, New Brunswick, Quebec, sau chiar Ontario) se „bucură” de mult mai multe precipitații. spre exemplu, în orasul St. John’s, capitala provinciei Newfoundland and Labrador, cad aproximativ 335 de cm de zăpadă pe iarnă.

contează de asemenea si temperatura la care trebuie să curăț zăpada. fiindcă una e să lucrezi la – 5 grade si cu totul altceva la – 25 sau – 35. durata fiecărei sesiuni depinde normal de cantitatea totală de zăpadă: 15 la 20 de minute pentru cantități moderate; 30 la 45 de minute pentru cantități medii; o oră si peste pentru cantități însemnate (depinde de cât de grea e zăpada). as vrea să adaug câteva cuvinte si despre temperaturile din iarna asta. nu stiu ce se întâmplă, dar ne confruntăm cu o serie de fenomene extreme (nu doar Alberta). de la mijlocul lunii decembrie până în prezent (cu foarte mici excepții) am traversat o perioadă neobisnuit de geroasă chiar si pentru Edmonton, cu temperaturi care au coborât mult sub 30 de grade sub zero (si în timpul zilei), zi după zi, săptămână după săptămână. este, de departe, cea mai friguroasă iarnă de care am avut de-a face în cei 20 de ani de când m-am mutat în Edmonton. it’s not even close. si nu suntem nici măcar la mijlocul lui ianuarie. mai avem de îndurat cel puțin două luni jumate de infern (practic prima zi de iarnă autentică a fost 15 noiembrie, 2021).

sigur că temperaturile de – 30 de grade sunt obisnuite în Edmonton. ceea ce iese din tipar e lungimea tot mai mare a perioadelor geroase si frecvența lor crescută din ultimii ani. îmi amintesc ierni în care minima nu depăsea – 25 de grade. apoi, tot la doi sau trei ani aveam câte un episod din ăsta iesit din comun, dar care nu dura foarte mult. si, cum spuneam, nu era vorba un fenomen anual. ei bine, lucrurile s-au schimbat din 2019 încoace: în februarie 2019, ianuarie 2020, februarie si decembrie 2021, ianuarie 2022 temperaturile au luat-o pur si simplu razna (în jos). alunecarea asta treptată dar absolut evidentă înspre fenomenele meteorologice extreme mă îngrijorează foarte mult. unde mai pui că în iarna curentă gerul a fost însoțit si de foarte multă zăpadă. în mai puțin de o lună au căzut în jur de 50 de cm de zăpadă (mijlocul lui decembrie până în prezent). iar la început de decembrie am trecut prin două episoade absolut ucigătoare de freezing rain care au transformat orasul întreg într-un urias patinoar (pentru prima oară în istorie, transportul în comun a fost suspendat timp de două ore!). si ca să avem si o cireasă cocoțată la vârful tortului, imediat după cel de-al doilea episod de ploaie înghețată am plonjat direct în ger, ceea ce înseamnă că poleiul omniprezent nu a avut răgazul de-a se topi. am căzut o singură dată, dimineața, într-un back alley, chiar foarte aproape de birou (era inevitabil la numărul de kilometri pe care îi parcurg zilnic pe jos, indiferent de temperatură), si cu toate că nu mergeam repede sau alergam, socul resimțit a fost cât se poate de puternic.

stiam asadar, la plecarea de la birou, ce mă asteaptă acasă ieri (7 ianuarie). nu se poate spune că eram nemaipomenit de încântat. m-am gândit să fac o escală la anticariatul Wee Book Inn pe Whyte Avenue. e un obicei de-al meu să văd ce au mai primit. mai ales vinerea, ca pentru a prefața într-un mod cât se poate de plăcut weekend-ul. încerc să nu sar calul, pentru că atunci când le trec pragul ies de obicei cu o carte sau două în mâini. nu e vorba că cheltuiesc prea mult, ci pur si simplu îmi dau seama (rațional vorbind) că acumulez prea multe cărți pe care nu o să am timp fizic să le citesc. dar tentația e irezistibilă (reacție pur emoțională)! acum vreo doi ani am dat peste un articol intitulat „Tsundoku: The Art of Buying Books and Never Reading Them” (vezi aici) si am realizat cu oroare că sufăr si eu de sindromul respectiv. unii sunt obsedați de masini, alții de felurite arme de foc; eu de cărți. fiecare cu păsărica din dotare. trebuie menționat că iubesc cărțile si ca obiecte fizice. textura coperților, luciul supra-coperților, mirosul cernelii, fosnetul paginilor, rafinamentul ilustrațiilor si al altor elemente grafice, eleganța fonturilor, calitatea hârtiei, asezarea în pagină, soliditatea corporală a fiecărui volum în parte—toate aceste elemente care contribuie la materialitatea cărții mă dau peste cap. vineri după-masă nu mi-a luat mai mult de cinci minute să descopăr două cărți care m-au întors pe dos. mai întâi, Boethius, The Consolation of Philosophy (ediția Penguin Classics; vezi aici un articol interesant despre carte), apoi volumul 11 al operelor complete C. G. Jung de la Princeton University Press, Psychology and Religion: West and East, o bestie masivă (690 pagini) si elegantă (hardcover), în condiție foarte bună, cu un preț ridicol ($50). una vera bestia nera. asta a fost cea de-a doua chestie epică a zilei. îmi sfârâiau degetele. Boethius era „a no-brainer,” dar Jung, mai ales la prețul ăla, hmm, ezitam. m-am asezat pe un scaun, to buy some time. am început să-l răsfoiesc pe Jung si pe măsură ce citeam, am stiut că trebuie să-l achiziționez. erau prea multe chestii super interesante acolo (evident din punctul meu de vedere subiectiv) pentru a trece indiferent peste o asemenea ocazie. asa că am scos fără remuscări cardul din portmoneu. bucuria interioară a anulat deîndată orice îndoieli legate de preț sau de . . . tsundoku. mai mult, mi-a înseninat ziua (si seara) care amenințau să fie cât se poate de mizerabile. so these were $57 very well spent (for both books). am luat-o pe jos prin nămeți si viscol spre Universitate, câțiva kilometri buni, ca să prind metroul usor, dar nici că-mi păsa de cele – 36 de grade (am făcut alți câțiva kilometri si la capătul celălalt al drumului, de la autobuz până acasă). parcă pluteam ca un duh pe deasupra zăpezii. si uite asa am bifat cea de-a treia chestie epică pe ziua de 7 ianuarie 2022.

după cum mă asteptam, se acumulase suficientă zăpadă pe bucata de trotuar pe care o curăț de fiecare dată si pe driveway. mi-a luat aproape o oră să termin munca si cu toate că temperatura era la fel de fioroasă eu dansam fericit pe dinăuntru. trecusem la urma urmelor cu bine peste cea de-a patra încercare epică a zilei.

Politehnica Timisoara - forumul suporterilor

muzici şi fraze la nord de 49

Who is online