Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 220
|
nu se cuvine să trântim ușa după noi când ieșim dintr-o cameră sau dintr-o casă, decât în situația în care izbitura conține, intenționat, un surplus de semnificație. ieși, cum s-ar spune, dar cu aceeași mișcare bagi pe cineva (sau ceva) într-un anumit spațiu care va rămâne pentru moment nerostit.
e grele despărțirile, atunci când principala trăsătură a personalității e inerția. nu știu cum sunt alții însă cel puțin eu mă surprind adeseori în ipostaze marcate de inerție. iar asta nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. îmi amintesc când jucam fotbal în parcarea de lângă fostul patinoar, să fi avut vreo 11 - 12 ani, cum cădeam în visare ca atacant. mi-era efectiv lene să-mi târăsc oasele înapoi în terenul propriu pentru "a face și faza de apărare." preferam să rămân acolo în gura porții adverse unde mă prăbușeam într-o visare complet contraproductivă pentru contextul respectiv, drept pentru care eram trimis în poartă la meciul următor. ca portar îți mai permiți mici excentricități de felul ăsta, anume de-a te decupla aproape total de la realitatea înconjurătoare. ca și cum trupul ți-ar fi scufundat până la brâu în apele unui râu în timp ce mintea ar pluti, liberă dar absentă, pe deasupra undelor, adică pe deasupra scăfârliei din dotare. singurul progres pe care l-am înregistrat din perioada respectivă, când evident nu-mi puteam defini condiția, deși eram conștient că din punctul ăsta de vedere eram diferit față de ceilalți, a fost să înțeleg de ce sunt așa cum sunt. numai că înțelegerea rațională e una, iar modificarea unor comportamente reglementate de procese emoționale foarte profunde e cu totul altceva. tocmai de aceea e foarte ușor să-i critici pe cei cu care intri în contact într-un fel sau altul, că nu e vorba până la urmă de blocajele tale emoționale, dar infinit mai complicat să-ți corectezi propriile metehne. de când am început să mă maturizez și eu puțin, mi-am dat seama că IQ-ul, după care se reped toți ca apucații, de parcă ar fi unicul ingredient al succesului terestru, nu reprezintă decât o parte a poveștii, importantă nimic de zis, dar nu singura. se vorbește tot mai mult, pe bună dreptate, despre însemnătatea EQ-ului (emoțional quotient), adică a inteligenței emoționale, a modului cum îți înțelegi și administrezi emoțiile. că poți fi în ultimă instanță tobă de carte (mai ales când cunoașterea e pur teoretică), dacă ai inteligența emoțională a unui copil de 6 ani nu ajungi nicăieri sau ajungi într-un cu totul alt punct decât te-ai aștepta (reciproca e de asemenea valabilă). de altfel, o grămadă de "adulți" sunt periculos de imaturi din punct de vedere emoțional (mă includ și pe mine în categoria asta). ca să nu mai zic nimic despre cei care, din pricina stresului cotidian sau a feluritelor afecțiuni mintale, regresează semnificativ din punct de vedere emoțional. aici ar fi nimerit să ne întrebăm dacă nu cumva prețul cerut de "progresele" civilizației occidentale, în special nord-americane, este mult prea mare în raport cu beneficiile reale aduse, mai ales pe termen lung. dar asta ține de o cu totul altă discuție.
vreme îndelungată am asociat inerția cu ideea de imobilitate. este o înțelegere nu neapărat eronată cât fatalmente incompletă. spunem despre de obicei cineva sau ceva că este inert(ă) atunci când vrem să scoatem în evidență faptul că se află într-o nemișcare deplină, în sensul că e incapabil din diverse motive să-și schimbe poziția în spațiu. omitem firește că există nemișcare și în plină mișcare, ca atunci când nu vrei sau nu poți să-ți schimbi traiectoria ori viteza de deplasare. tot inert se cheamă că ești și atunci, cu toate că nu s-ar putea nicidecum spune că stai pe loc. fiindcă inerția este prin definiție rezistența la schimbare, de orice fel ar fi ea: de-a te pune în mișcare, atunci când ești în repaus, sau, dimpotrivă, de-a te opri atunci când te afli în plin fuleu. ca să dau un exemplu concret, mie mi-e în egală măsură de greu să mă apuc de scrisul unui text pentru forum, dar și să mă opresc odată ce l-am început. la fel cu tunsul gazonului sau curățenia din gospodărie. chestiile astea țin de fizica elementară, dar așa cum se întâmplă în atâtea alte situații, s-ar părea că avem probleme chiar cu lucrurile fundamentale sau cu cele care nu ies în vreun fel din comun. sau poate că nu ar trebui să vorbesc în numele altora: s-ar părea că am probleme chiar cu lucrurile fundamentale sau cu cele care nu ies în vreun fel din comun.
pregătisem de ceva timp câteva clipuri interesante exact pentru momentul ăsta când destinul a pus iată punctul după care în mod normal urmează un interval dacă nu de tăcere cel puțin de repliere. și cu toate că nu rezist tentației de a trânti ușile cu putere câteodată, just to make a statement, acum nu e cazul. și mai era o chestie care mi-a venit în minte în timp ce urmăream ultimul meci al finalei dar asupra căruia nu am avut cum zăbovesc în noaptea cu pricina din pricina oboselii. cred că m-am înhămat la prea mult atunci când mi-am propus să scriu câte un text în fiecare seară (sau tot la două seri în finală). am terminat destule texte nu în genunchi ci pur și simplu dormind pe mine. but I had a lot of fun as well. astfel că m-am văzut nevoit să-mi editez textele a doua zi dimineață, pur și simplu pentru că n-aș fi putut trăi cu mine însumi știind ce enormități am produs cu mintea amorțită de oboseală: greșeli de gramatică (!), formulări defectuoase din punct de vedere stilistic sau care frizau absurdul. ca să nu mai pomenesc de "ajutorul" neprețuit al programului de auto-corectare, foarte activ pe forum, care modifică automat cuvintele scrise cică greșit. în viața de zi cu zi funcționez mai cu seamă în limba engleză astfel încât am început să fac greșeli de necrezut atunci când scriu în limba română și nu sunt perfect odihnit. dacă mă apuc de un text cu o oarecare anvergură în românește (la cantitate mă refer), am mereu la îndemână pagina Google Translate pentru că foarte multe formulări îmi vin în minte mai întâi în limba engleză. încerc să găsesc imediat echivalentul în românește dar lucrurile nu sunt întotdeauna foarte simple. astfel încât, presat și de timp, am găsit stratagema asta cu Google Translate (care funcționează de minune pentru cuvinte izolate sau expresii literale). faptul că includ în texte atâtea propoziții (sau jumătăți de propoziții) în engleză nu este pentru că aș vrea să impresionez pe cineva cu cunoștințele mele (!), ci exclusiv pentru că ele sunt mai expresive în engleză în contextul respectiv, cel puțin din punctul de vedere extrem de subiectiv al "urechii" mele. practica asta, pentru care îmi cer scuze celor care nu cunosc limba engleză, mi se pare în orice caz mai onestă decât aceea de a introduce cu orice preț în limbă barbarisme (forma românizată a unor termeni englezești), așa cum procedează Cărtărescu de pildă în jurnalele sale. și pentru că nu vreau să fac afirmații fără probe, poftim un exemplu pe care l-am găsit aproape fără să mă forțez (nu mi-am luat notițe în sensul ăsta la momentul lecturii și acum îmi pare rău). într-o însemnare datată 15 ianuarie 2015, așternută pe hârtie imediat după atacul islamist asupra revistei Charlie Hebdo, găsim următoarea propoziție: "Am auzit cele mai insane opinii, multe de la oameni care se cred înțelepți" (329, sublinierea mea). say what? și nu e singurul caz. eu înțeleg că una din datoriile scriiitorului (iar Cărtărescu rămâne fără îndoială un scriitor de calibru) este aceea de a forța mereu limitele limbii în care scrie, dar granița dintre "hit" and "miss" e câteodată mai subțire decât un fir de păr. departe de a se constitui în modele de îmbogățire a limbii, mostrele de acest gen indică mai degrabă o propensiune înspre snobism. în fine, mărturisesc că, scriind în ritmul ăsta destul de intens, când scrisul nu mi-e ocupația de bază, m-am văzut nevoit să omit tot soiul de chestii, unele mai interesante, altele mai puțin, pentru că altfel ajungeam în curând să transcriu aici pe forum însăși viața întreagă, ceea reprezintă nu doar un proiect de dimensiuni demiurgice, ci chiar întruchiparea nebuniei în stare pură. concizia, recunosc, nu e unul din punctele mele forte. de fapt, mă întreb dacă nu cumva înclinația subsemnatului către barochism maschează compensatoriu un vid interior sau o aspirație neîmplinită. de reflectat!
una din între întrebările demne de atenție pe care mi le-am pus în timpul meciului cu numărul 5 al finalei, care nu și-a găsit locul în cronica de pe forum, a fost următoarea: câte meciuri de hochei există atunci când se dispută un meci de hochei? iată contextul: la un moment dat, camerele de luat vederi au surprins un prim plan cu jucătorul canadian Josh Anderson (Montreal) care tocmai se răstea supărat la unul dintre arbitri. fie că îmi scăpase mie faza premergătoare a acestei secvențe fie că nu fusese prinsă în transmisia directă a televiziunii contează mai puțin. ceea ce e important în contextul discuției care urmează este că încrâncenarea de pe chipul lui Anderson mi-a declanșat un episod cvasi-revelator. am simțit, cu o acuitate care se plasa dincolo de orice cuvinte omenești, că Anderson făcea parte dintr-o cu totul altă "realitate" decât aceea la care credeam eu că am acces (chiar mediat). meciul de hochei în care Anderson participa cât se poate de direct era cu totul altul nu doar decât meciul pe care-l urmăream eu de la câteva mii de kilometri distanță (duuuh!), ci chiar decât meciurile colegilor săi de echipă sau cele ale adversarilor săi, luați fiecare în parte. ne-am putea deci întreba pe bună dreptate câte meciuri de hochei s-au disputat în seara zilei de 7 iulie 2021, unul singur sau cu mult mai multe? oricât ar părea de paradoxal, ambele variante sunt corecte în felul lor. veți întreba, dar cum este posibil? nu ne învață oare logica elementară că o propoziție nu poate fi corectă și, simultan, falsă? corect! însă poate că ceea ce numim noi "logică" nu este în ultimă instanță decât un fragment cu aplicabilitate limitată sau un caz particular al unei "logici" cu mult mai cuprinzătoare, care se situează dincolo de sfera umanului. o asemenea supra-logică, în cazul în care cineva dotat cu o clarviziune neomenească s-ar încumeta să ne-o descrie evident pur teoretic, ne-ar apărea ca fiind absolut i-logică (sau poate a-logică). discuția asta îmi amintește de videoclipul minunat în care Carl Sagan vorbește despre imposibilitatea ființelor tridimensionale de a percepe obiectele cu patru dimensiuni. să nu ne pierdem, deci, cumpătul. dacă suntem cu adevărat atenți la ceea ce se petrece în jurul nostru, ne vom da în curând seama că universul în care se-ntâmplă să viețuim este cu mult mai ciudat (citește "uimitor, miraculos, supranatural") decât am fi tentați să admitem, striviți cum suntem de forța copleșitoare a paradigmei materialist-reducționiste. ca lectură suplimentară, vă recomand acest articol despre pașii pe care logica contemporană îi face mai nou în direcția depășirii contradicțiilor care provocau până deunăzi perplexități.
vom concluziona așadar, plecând bunăoară de la analiza traiectoriei pucului pe gheața arenei Amalie din Tampa, Florida, în seara zilei de 7 iulie 2021, că s-a disputat o singură partidă de hochei. din orice perspectivă am privi-o, reprezentarea grafică a drumului parcurs de puc pe toată durata meciului rămâne esențial aceeași (de la jucătorul A la jucătorul B la jucătorul C din nou la jucătorul A la jucătorul M la jucătorul T șamd etc). și totuși . . . dacă luăm în considerare adevărul că hocheiul este un joc practicat de ființe umane pentru beneficiul altor ființe umane, atunci vom fi mult mai pregătiți să acceptăm că de fapt lucrurile sunt ceva mai complicate. pentru că meciul nu a fost jucat de niște roboți în fața unei audiențe constituite dintr-o mulțime de alți roboți, suntem forțați să luăm în considerare punctele de vedere subiective ale tuturor celor implicați, fie în mod direct (jucătorii, arbitrii, antrenorii, staff-ul medical) fie indirect (spectatorii, telespectatorii, comentatorii, operatorii TV). deși urmăresc cu toții aceeași traiectorie a pucului, aceleași decizii ale arbitrilor, aceleași goluri sau ratări, respectiv același deznodământ, fiecare o face din interiorul filtrant al perspectivei personale, prin definiție unică. se poate afirma, la limită, că fiecare dintre cei menționați mai sus își privește propriul meci de hochei. probabil că și mai corect ar fi să spunem că fiecare dintre ei își generează propriul meci de hochei. de aici rezultă că meciul cu numărul 5 al finalei din ediția 2021 nu s-a desfășurat exclusiv în Amalie Arena din Tampa. Florida, între orele 8 și 11 PM, EDT, ci și pe numeroase alte meridiane situate, la rândul lor, într-o multitudine de fusuri orare. un număr oarecare din aceste meciuri, cum ar fi cele aparținând colegilor de linie din cadrul aceleiași echipe sau cele produse de suporterii uneia dintre combatante, sunt suficient de apropiate din punct de vedere al conținutului, fără a fi însă niciodată pe deplin identice. altele sunt, dimpotrivă, atât de divergente încât nu e deloc surprinzător că întâlnim pe rețelele sociale mirări de genul "dar tu de fapt ce meci ai urmărit?" sau exclamații foarte tranșante: "e clar că tu ai văzut un cu totul alt meci." întorcându-ne o clipă la Josh Anderson, să presupunem că iritarea lui a venit după încasarea unei lovituri de cot în partea dreaptă a toracelui, nesancționată de către arbitri. nimeni dintre cei aflați în preajmă, jucători sau oficiali, nu a simțit pe pielea lui senzația de durere surdă localizată în punctul impactului așa cum a perceput-o extrema dreaptă a echipei canadiene. e-adevărat că enervarea coechipierilor lui Anderson, în cazul în care s-ar fi manifestat, ar fi fost mai mult sau mai puțin similară cu aceea a lui Anderson, dar ea nu ar fi fost nicidecum provocată de un traumatism fizic palpabil cât de sentimentele de furie pe care jucătorii le resimt de obicei în fața unui caz flagrant de injustiție la adresa propriei echipe (fault neacordat). astfel încât putem concede că "meciul" în care Josh Anderson se afla angajat în seara zilei de 7 iulie 2021 avea atribute unice, diferite de cele ale meciurilor colegilor săi de echipă. era, cu alte cuvinte, doar unul din meciurile de hochei care aveau loc la momentul respectiv în sala Amalie Arena din Tampa, Florida.
"bine, bine," veți spune, "dar cum îți explici faptul că, deși postulezi existența atâtor 'meciuri' diferite de hochei, avem totuși în ultimă instanță un singur rezultat final? nu cumva confunzi meciul propriu-zis cu interpretările meciului respectiv?" la obiecția asta absolut validă aș răspunde în felul următor. s-ar putea să mă înșel, firește, dar am impresia că distincția "meci propriu-zis" vs. "interpretare a meciului" nu este atât de temeinică pe cât pare la o analiză sumară. să ne gândim puțin. spre deosebire de fotbal, în hochei niciun jucător, cu excepția celor doi portari (însă și acolo există situații care se abat de la normă), nu se află pe gheață pe toată durata meciului. după cum spuneam altundeva, distribuția jucătorilor pe gheață este guvernată de succesiunea schimburilor individuale (shifts), care la rândul ei, ca parte a tacticii adoptate de echipă pentru fiecare meci în parte, este dictată de antrenori. durata unui schimb individual variază în funcție de numeroși factori dar este în medie undeva pe la un minut jumate. trebuie menționat că, în prelungiri, datorită oboselii acumulate de hocheiști, schimburile sunt cu mult mai scurte (câteodată de numai câteva zeci de secunde) și se succed cu rapiditate. astfel încât, din cele 60 de minute de joc efectiv, atacanții se află pe gheață între aproximativ 20 de minute (cei care compun prima linie) și 13 minute (linia a patra). apărătorii petrec ceva mai mult timp în meci: de la 23 de minute (în medie) pentru prima pereche la 17 minute jumate pentru cea de-a treia pereche. cuprins de o curiozitate bruscă, i-am trimis un text de probă seraficei dom'șoare Statistica. am întrebat-o care este recordul timpului pe gheață pe meci (most time on ice per game) din sezonul 2005 -2006 încoace. am fost realmente surprins când mi-a trimis aproape instantaneu un document în format Excel de aproximativ 40 de pagini. wow! am putut astfel vedea că apărătorul Dennis Wideman, care evolua pe atunci la Calgary Flames, conduce la această categorie cu 38:05, record stabilit pe 18 ianuarie 2014 în meciul pierdut de Calgary cu scorul de 3 - 2, după loviturile de departajare, în deplasarea de la Vancouver.
ceea ce vreau să scot în evidență cu toate aceste date este următorul lucru. nu doar că jucătorii de hochei participă în mod direct doar la o fracțiune din totalul unui meci propriu-zis, dar timpul efectiv de joc este la rândul său compus dintr-un număr de episoade distincte, dispersate pe durata întregului meci. atunci când nu se află pe gheață, jucătorii se raportează la joc dintr-o postură mult mai pasivă, care nu se deosebește fundamental de cea a simplilor spectatori. ei constituie astfel o categorie aparte, s-o numim de spectatori privilegiați, atât datorită poziționării spațiale (în proximitatea suprafeței de joc), cât și mai ales datorită statutului special cu care sunt învestiți, și anume de participanți la întrecere. versiunea meciului pe care și-o formează ei de pe bancă, nu trebuie confundată cu meciul propriu-zis. ea este doar o interpretare personală a evenimentelor care au loc, sub privirile lor, pe gheață. dar chiar și atunci când sunt implicați nemijlocit în joc aportul lor este predeterminat într-o măsură semnificativă nu doar de rutină și tactica impusă de staff-ul tehnic ci și de interpretarea fazelor de joc pe care ei și-o formează în răstimpul cât așteaptă să le vină rândul la schimb. asta nu e totuna cu a spune că, în loc să joace meciul, jucătorii sunt jucați de către meci, deoarece făcând o asemenea afirmație le-am nega ceea ce în limba engleză se numește "agency," cu alte cuvinte abilitatea de a lua decizii și de a participa astfel într-o acțiune oarecare. înseamnă doar că deciziile pe care jucătorii le iau atunci când se află în miezul jocului sunt direct influențate de modul în care ei percep și înțeleg, de pe gheață sau din afara ei, ceea ce se întâmplă în jurul lor. adică de rezultatul unui travaliu interpretativ. fiecare atingere de puc, fiecare pasă, fiecare șut sunt tot atâtea răspunsuri subiective la o cascadă de situații anterioare sau simultane care, privite din exterior și de la distanță, ne apar ca formând un tot unitar, obiectiv. suntem deci îndreptățiți să ne întrebăm dacă nu cumva noțiunea de meci propriu-zis, obiectiv și unic, nu este la urma urmelor decât o ficțiune convenabilă. fiindcă dacă descompunem traiectoria incontestabilă pe care pucul o parcurge în timpul meciului în segmente suficient de minuscule, ne dăm seama că realitatea așa-zis obiectivă este de fapt suma unor micro-secvențe pur subiective. aceste unități de bază aparțin simultan atât meciului "oficial," care, ca entitate obiectivă, va fi reținut de statistici, cât și multitudinii de meciuri "neoficiale," subiective, care se derulează separat în mințile jucătorilor, antrenorilor, arbitrilor, reprezentanților mass media, spectatorilor respectiv telespectatorilor.
și fiindcă tot am pomenit-o pe omniscienta și atotputernica dom'șoară Statistica, trebuie să spun că, gândindu-mă adeseori la ea, mi-am adus aminte cu tandrețe de cuvintele scriitorului Robert Musil: "There are two things one can't fight against, because they are too long, too fat, and have neither head nor foot—Karl Kraus and psychoanalysis." s-avem pardon, Herr Musil, cele două chestii sunt de fapt trei.
iar acum, pentru destindere, mai multe videoclipuri (yaaaaaaay!). să ne-ajungă, pentru că mai este mult până se va juca hochei din nou (mai ales playoff hockey). 
NHL "Wrong Team" Moments
NHL Weird Goals
NHL "Overreacting" Moments
NHL "Role Reversal" Moments
NHL Interview Moments
 0:32, Ilya Bryzgalov, "it's only game, why you heff to be mad?" contextul e următorul: Bryzgalov s-a simțit obligat să-i ia apărarea lui Chris Pronger care își ceruse transferul de la Oilers după ratarea cupei în 2006. explicația lui Bryzgalov? iarna e prea cruntă în Edmonton. ghici pentru ce echipă a evoluat Bryzgalov între noiembrie 2013 și martie 2014, adică exact în perioada în care iarna își face de cap în Alberta? exact, Edmonton Oilers! face parte oricum din categoria clasici în viață, la fel ca aia cu "you know I'm not afraid anything, I'm afraid that bear but bear în the forest" (2:58), sau aia cu reflecțiile sale despre dimensiunea copleșitoare a universului, "don't worry, be happy right now" (8:42).
23:12 - 25:50, Kevin Bieksa (Canadian) as Ryan Kessler (American)
_________________
less is more . . . more or less.
|
|
Login
Register
FAQ
Search
. dar la ce bun să te lauzi atunci când de fapt nu prea contează. de acord, lucrurile merg strună deocamdată; să vedem totuși cum "funcționeste" măgăoaia mai pe la primăvară când trebuie să iei cu adevărat taurul de coarne și să dai cu el de pământ de să nu se (respectiv "te") mai vadă. 
