|
recunosc: mi-a fost frică de meciul cu Mexicul. fără îndoială că selecționata aztecă dispune de forța necesară pentru a câstiga orice partidă din grupa CONCACAF, fie el si în deplasare, fie el si împotriva Canadei. mai ales că echipa vizitatoare venea după o înfrângere destul de dureroasă cu americanii (0 - 2), în care nu au arătat cine stie ce (ca să nu spun că jucătorii s-au făcut de cacao). ce ți-e si cu calificările astea: timp de sase etape, naționala mexicană s-a aflat la vârful grupei si părea că n-are cum să scape primul loc (sau în cel mai răsu scenariu pe cel secund). cu toate astea, în numai două meciuri, au căzut pe locul trei (la egalitate de puncte cu echipa de pe locul patru). e adevărat că au jucat împotriva contracandidatelor, în deplasare, dar totusi. asa cum am menționat anterior, zona CONCACAF a devenit mai echilibrată ca oricând. ascensiunea Canadei, o surpriză doar pentru observatorii superficiali, a redistribuit în mod evident raportul de forțe din cadrul grupei. lucrurile s-au complicat întrucâtva, deoarece problema calificării nu mai e o afacere în trei (Mexic, SUA, respectiv Panama/Costa Rica), ci în patru sau chiar cinci. pe deasupra, a mai intervenit si factorul meteorologic. mi-era teamă că furtuna de zăpadă de luni noaptea si marți dimineața le va crea greutăți de adaptare nu doar mexicanilor, clar mai vulnerabili în fața temperaturilor extreme, ci si jucătorilor canadieni. suprafața de joc, desi curățată de zăpadă, nu era pe de altă parte câtusi de puțin ideală. toate “ingredientele” pentru un meci anost, lipsit de sare si piper, ceva de genul bambiliciului disputat de canadieni pe “stadionul” din Kingston în luna octombrie. un joc fără cursivitate, încâlcit, fragmentat, cu numeroase greseli de execuție. în fine, dacă as fi pariat la fostul Pronosport, as fi mers pe un X sau chiar 2.
din punct de vedere personal, toată aventura asta n-a fost lipsită de peripeții. ba mai mult, însăsi participarea mea la meci a stat, vreme de ore bune, sub semnul întrebării. o coincidență nefericită a făcut ca, începând cu luni, 15 noiembrie, cardul (fizic sau electronic) pe care cetățenii provinciei Alberta îl aveau la dispoziție pentru a dovedi că sunt vaccinați să nu mai fie valabil, fiind înlocuit de un cod QR. cum nu urmăresc stirile la televizor, nici n-am stiut de schimbarea asta. noroc că cineva m-a pus în gardă vineri. problema în ceea ce mă privea nu era generarea codului (un proces extrem de simplu), cât faptul că nu-mi mai găseam cardul de sănătate al cărui număr trebuia folosit pentru obținerea codului QR. am căutat pe acasă, în special prin locurile pe unde credeam că l-am lăsat în vară (ultima oară când l-am avut în mână), dar n-am dat de el. mă gândeam că pot să sun luni la Alberta Health Services (AHS) ca să le cer numărul cu pricina astfel încât nu m-am panicat prea tare. numai că luni am înlemnit cu receptorul în mână când mi s-a spus că nimeni de la AHS nu are autoritatea să divulge numărul respectiv la telefon. păi vă răspund la orice întrebări de securitate pentru stabilirea identității, i-am zis dom’soarei sau doamnei de la AHS. nope, nu merge asa, mi s-a comunicat sec, eventual îți putem trimite numărul prin posta dar evident că o să-l primesti după, adică after the fact. au urmat alte telefoane, la alte instituții, dar fără niciun rezultat. situația părea decupată din literatura absurdului. nu se schimbase nimic în ceea ce mă privea între cele două meciuri, atâta doar că intra în vigoare o nesuferită hotărâre guvernamentală. iar când vine vorba de birocrație si reguli, canadienii nu se prea întrec cu gluma. nu ține să vii cu scuze de genul “păi să vedeți pe aici si pe dincolo, că eu sunt tot ăla, vaccinatul, iar cardul (oficial literalmente până ieri), pe care de altfel l-am folosit vineri, îl mai am încă descărcat pe telefon.” nici vorbă, prezinți documentele necesare, okay; nu le prezinți, poftim la o parte, că e loc destul pe tusă.
mi-am zis, okay, hai că mai caut o dată acasă luni seara, ceva mai metodic, si dacă nu si nu, atunci mă duc totusi la stadion pregătit să folosesc arma imbatabilă a logicii (i.e., mă vedeți, sunt tot eu, cel care a asistat la meciul precedent pe baza cardului pe care îl puteți admira atât fizic cât si electronic; vă implor să mă lăsați să intru pe stadion, cad si în genunchi dacă e cazul, etc.). dar nu-mi făceam mari speranțe. luni seara, cardul de sănătate din părți. eram supernerrrfffosss atât pe situația în sine cât si pe mine însumi. m-am bănuit chiar si de un început de Alzheimer. fiindcă altfel cum se explica faptul că uitasem complet unde pusesem cardul cu mânuța mea. de la mână pân’ la gură cum se zice în popor. si aici a intervenit un micro-miracol (folosesc acest termen cu toată responsabilitatea din dotare). când ajungi la capătul drumului, oricărui drum, m-am gândit, think outside the box, damn it. think . outside . the . box. cu alte cuvinte, ce-ar fi să caut si în locurile alea unde n-ar trebui să dau de card. bunăoară în buzunarele sacourilor cu care merg la lucru, cu toate că nu mai țineam minte să-l fi lăsat acolo. si la urma urmelor de ce l-as fi pus într-unul respectivele buzunare? că doar nu avusesem nevoie de el pentru un consult medical sau pentru eliberarea unei rețete. uitasem complet (early-onset dementia?) că l-am luat într-o zi cu mine la birou tocmai ca să obțin documentul prin care probam că eram vaccinat, ăla care expirase pe 14 noiembrie. ei bine, jur că în primul buzunar în care mi-am băgat mâna, absolut la întâmplare, am dat de card! whew, that was really close, wasn’t it. în mai puțin de cinci minute aveam codul QR descărcat pe telefon. uraaa, merg la meci! dar, după cum se va vedea în continuare, aventurile n-aveau să se oprească aici. că de aia e bine să nu zici hop înainte de-a sări sanțul.
marți am avut o zi infectă, atât acasă cât si la birou, evident datorită viscolului brutal. pe fondul oboselii cognitive (si emoționale), am comis două erori când am plecat de la lucru spre stadion, una relativ minoră, cealaltă cu consecințe potențial majore. mai întâi mi-am uitat masca, fără de care nu urci nici măcar în autobuz dar mai să pătrunzi într-o arenă unde sunt încă vreo patrujde mii de oameni. mai corect spus, am uitat să-mi iau o mască nouă după ce am aruncat-o la gunoi pe cea folosită. din fericire, mi-am dat seama la timp de greseală. un mic ocol de vreo câțiva kilometri pe jos prin zăpadă, până la un magazin alimentar unde se oferă măsti gratis clienților si problema era rezolvată. cealaltă gafă a fost mult mai serioasă: am uitat ca pământul (Alzheimer? early-onset dementia?) să-mi scot pasaportul din rucsac înainte de-a pleca de la lucru. aveam pregătită (Alzheimer? early dementia?) o listă cu tot ce trebuia să iau cu mine la stadion, că după meci mă duceam direct acasă (chei de la birou si de la casă, portmoneul cu abonamentul de autobuz, sandvici, apă, etc.), dar nici o mențiune de pasaport. vă veți întreba pe bună dreptate, dar de ce pasaport? simplu. ca să demonstrez că sunt proprietarul de drept al codului QR descărcat pe telefon. dețin si un card de identitate, dar a expirat fix de ziua mea, în iulie. cum nu prea am nevoie de el, nu m-am grăbit să-l reînnoiesc. doar am un pasaport valid, ce naiba. de altfel, cu pasaportul am si votat la alegerile parlamentare din august. numai că, amănunt esențial, pasaportul valid e folositor doar atunci când îl ai asupra ta. ceea ce nu era cazul în cazul subsemnatului. sigh! în mod normal aici ar fi fost game over (la propriu si la figurat) pentru mine. adică m-as fi repezit numaidecât acasă, dar având în vedere distanța pe care o aveam de parcurs (mi-am dat seama de lipsa pasaportului în timp ce asteptam la coada din fața stadionului!), mai mult ca sigur as fi ratat prima repriză. ca să nu mai pomenesc că as fi fost văduvit de experiența inegalabilă produsă de prezența fizică în tribune. din fericire, bafta zăbuniților!, aveam în portmoneu atât cardul de identitate (asa expirat cum era) cât si cardul (cu poză cu tot) primit cu ocazia obținerii cetățeniei (both government-issued documents). am zis să-mi încerc norocul cu cardul de identitate mai întâi, să văd dacă ține figura. am acoperit "accidental" cu degetul mare locul unde era trecută data expirării si l-am prezentat cu tupeu românesc agentului de securitate (parcă auzeam în gând replica aia din filmele cu nazisti: “Ausweis, bitte!”). hehehe, am trecut fără probleme. abia după aia m-a luat cu dureri în zona pieptului respectiv siroaie de transpirație. singurul lucru pozitiv din toată chestia asta a fost că n-am mai simțit gerul de atâtea emoții.
o dată pătruns pe stadion, mi s-a readus aminte prin megafoane că purtarea măstii era obligatorie pe toată durata meciului (cu excepția momentelor când mâncai sau te delectai cu o băuturică). ăsta chiar fusese un dezavantaj evident pentru mine si la meciul cu Costa Rica. datorită frigului, imediat ce îmi puneam masca regulamentar mi se abureau lentilele ochelarilor. era imposibil să renunț la ochelari datorită astigmatismului de care sufăr. fără ajutorul lor, vederea la distanță (mai ales pe un stadion!) e compromisă. nu devin orb nici într-un caz, dar lucrurile îsi pierd masiv din claritate. cu alte cuvinte, nu se putea si cu mândra si cu draga. asa că în timpul meciului m-am făcut că plouă (că ninge?) si mi-am pus masca doar peste gură sau chiar sub bărbie. n-a venit nici un steward să mă tragă de mânecă să-mi asez masca regulamentar. am procedat la fel si marți. eram foarte curios să văd câți spectatori urmau să se prezinte în persoană, având în vedere furtuna de zăpadă care se abătuse asupra orasului cu puține ore înaintea fluierului de start. sunt convins că s-au vândut mai multe bilete decât pentru meciul cu Costa Rica si totusi, cu un sfert de oră înaintea meciului, erau suficiente locuri libere, mai cu seamă în tribunele superioare. o grămadă dintre cei care aveau bilet, în special cei care locuiesc în afara orasului dar nu numai (drumurile erau groaznice în seara partidei), au renunțat să mai vină la stadion. păcat. atmosfera a fost superbă, oricum. ca de obicei, în repriza a doua s-a anunțat că la meci asistau 44.212 persoane. răspândiți prin tot stadionul, pâlcuri, pâlcuri erau si suporterii mexicani. îi recunosteai usor după poncho-uri & sombreros, vopsite evident în culorile tradiționale, cât si după drapelele mexicane purtate pe post de esarfe. apropo, în “cronica” meciului cu Costa Rica, am omis să amintesc de galeria canadiană. în număr de o mie si ceva (give or take), ocupau un întreg sector al tribunelor, spre colțul din stânga asa cum se putea vedea pe micile ecrane. aveau fiecare câte un steag al Canadei respectiv fulare si tricouri de culoare rosie. cunoscuți sub numele de “Voyagers,” au contribuit decisiv la crearea unei atmosfere specifice stadioanelor de fotbal. n-am nicio îndoială că sunt suporteri plătiți (în sensul că li s-a asigurat cel puțin accesul gratuit pe stadion), dar asta are mai puțină importanță. plătiți, nu neapărat mercenari (adică adunați la grămadă de pe stradă, înzestrați cu steaguri, si plasați strategic în arenă, fără să fie obligatoriu iubitori de fotbal).
în ceea ce mă priveste, locul pe care l-am avut era plasat în drept cu bisectoarea imaginară care împarte colțul stâng din plan apropiat al terenului (cum te uiți la TV) în două unghiuri egale, chiar deasupra locului unde s-au adunat jucătorii canadieni să sărbătorească înscrierea golului secund. nu eram nici prea jos, astfel încât să pierd perspectiva de ansamblu a terenului, nici prea sus, ca să fiu situat prea departe de gazon. neajunsul principal a fost că am urmărit fazele din cealaltă jumătate de teren (inclusiv două goluri) dintr-un unghi destul de sever. dar pentru cei 22 de dolari, sau cât am plătit pe bilet, a fost foarte bine. când am ajuns, pe la sapte fără un sfert, scaunul era acoperit cu vreo 20 de cm de zăpadă. fiindcă vreo trei locuri din drepta mea erau libere când a început meciul, m-am mutat pe unul din ele. la fel ca si vineri, numai bine l-am încălzit pentru altcineva. tot la fel ca vineri, indivizii care aveau bilete acolo si-au făcut apariția foarte târziu, în minutul 41 (!). cu toate că purtam o pereche de pantaloni vătuiți peste blugi, am simțit după vreo 10 - 15 minute umezeala rezultată în urma topirii gheții de pe suprafața de plastic. când m-am mutat la locul meu, mi-am pus o pungă de plastic sub fund (ceea ce trebuia să fi făcut de la început). aveam pregătită o pernă de scaun special adusă de acasă, dar pe care am lasat-o deliberat la birou în ultima secundă (n-am uitat-o!), pe ideea că s-ar putea să n-o pot lua cu mine pe stadion. aiurea! am văzut o grămadă de spectatori cu păturile după ei, ceea ce mă face să cred că acea clear bag policy a rămas valabilă doar pe hârtie. în orice caz, desi a fost mult mai rece decât vineri, nu pot spune că mi-a fost cu adevărat frig (în niciun caz nu mi-a fost semnificativ mai frig decât la meciul cu Costa Rica). faptul că am fost la adăpost de vânt a contat enorm.
meciul în sine nu a fost neapărat spectaculos (nici nu mă asteptam să fie, având în vedere condițiile meteo), dar a avut nerv. e adevărat că ambelor echipe le-a trebuit cel puțin un sfert de ceas pentru a atinge temperatura optimă de funcționare. antrenorul John Herdman m-a surprins încă de la început prin schimbările pe care le-a operat comparativ cu meciul precedent. astfel, în apărare, l-a introdus pe dreapta pe Alistair Johnston (Nashville SC, MLS). Doneil Henry (Suwon Samsung Bluewings) l-a înlocuit în centrul apărării pe Steven Vitória (Moreirense FC), care mi s-a părut foarte bun contra costaricanilor (apropo, ce "curent" i-a aplicat Henry lui Hirving Lozano chiar în minutul 2; faza se poate vedea doar pe rezumatul mexican). la mijloc, Herdman l-a introdus din primul minut pe veteranul Atiba Hutchinson (căpitanul echipei). o decizie de înțeles având în vedere că astfel Hutchinson a devenit jucătorul cu cele mai multe selecții la echipa națională (90), devansându-l pe Julian De Guzman. în atac, Herdman l-a preferat pe Cyle Larin lui Johnathan David. si ce intuiție fenomenală, având în vedere că Larin a înscris ambele goluri ale gazdelor (a egalat astfel recordul de 22 de goluri la națională deținut de Dwayne De Rosario). mi se pare remarcabil faptul că Herdman are la dispoziție suficiente opțiuni, în funcție de adversar, jucători accidentați, cartonase galbene, ceea ce îi oferă o flexibilitate de invidiat. de pildă, în minutul 37 a putut să-l schimbe pe Henry, care se accidentase si în plus încasase un cartonas galben încă din minutul 13, cu Vitória. schimbare post pe post. apoi, în minutul 73, si-a permis luxul de a-l înlocui pe Larin deoarece îl avea la dispoziție pe nimeni altul decât Jonathan David (Lille). apropo, David a rezistat pe gazon fix 15 minute după care, accidentat, a trecut din nou pe bancă. i-a luat locul Lucas Cavallini (Vancouver Whitecaps). în fine, Jonathan Osorio (Toronto FC), autorul golului din meciul tur, a fost trimis pe teren în locul lui Phonzie Davies în minutul 88. despre Davies nu pot spune decât că, spre marele regret al spectatorilor din tribune, aerul orasului în care s-a format dpdv fotbalistic nu-i prea prieste. n-a iesit în mod special în evidență, dar s-a văzut clar că n-a mai fost la fel de mobil pe teren ca în meciurile precedente, în special datorită marcajului strict de care a avut parte. am asteptat cu toții să fim martorii unor realizări individuale sclipitoare dar n-a fost să fie. de-abia în repriza a doua s-a lansat într-o cursă periculoasă, fiind oprit doar cu prețul unui fault (zic eu), nesancționat de arbitrul din Guatemala (secvența se poate vedea în rezumatul de mai sus al televiziunii mexicane). ar fi fost o lovitură liberă dintr-o zonă extrem de periculoasă, la scorul de 2 - 0 pentru gazde. mi-au plăcut din nou Johnston, Eustáchio (FC Paços de Ferreira), Adekugbe (Hatayspor), portarul Borjan (Steaua Rosie Belgrad), Miller (CF Montréal), Vitória, si Laryea (Toronto FC). prezența lui Hutchinson a adus un plus de calm la mijlocul terenului. de fapt, singurii care au dezamăgit (dacă se poate folosi termenul ăsta) au fost Buchanan (New England Revolution, repectiv Brugges din ianuarie 2022) si Davies. putem deduce de aici că naționala Canadei se bazează primordial pe forța colectivă si nu neapărat pe contribuția excepțională a “superstarurilor.”
de partea cealaltă, mi-era teamă în mod special de Hirving Lozano (Napoli), cu numărul 22, alintat “El Chucky” de către comentatori si suporteri, respectiv de Raúl Alonso Jiménez Rodríguez (Wolverhampton Wanderers), cunoscut simplu ca Raúl (numărul 9). pe ambii i-am remarcat în rezumatele meciurilor anterioare. la rândul lui, portarul Ochoa, zis Memo (América), om de bază si căpitanul naționalei, nu mai necesită prezentări. din fericire, atât Chucky cât si Raúl n-au contat semnificativ în economia jocului (Lozano a fost chiar înlocuit la pauză, foarte posibil datorită accidentării suferite în minutul 2). Raúl a avut un sut destul de periculos în repriza secundă. dacă ar fi înscris atunci, mexicanii ar fi avut timp suficient să forțeze egalarea. părerea mea personală este că jucătorii oaspeți au fost vizibil incomodați de temperatură respectiv de suprafața de joc. altfel nu-mi explic faptul că n-au fost capabili să forțeze împotriva unei echipe pe care o puteau totusi învinge. iar când s-au trezit din letargie în minutul 90, imediat după golul înscris, a fost prea târziu pentru egalare desi s-au aflat la doar câțiva centimetri de gol. în minutele de prelungire au declansat un forcing greu de stăvilit, dar asemeni unui jet care accelerează prea târziu la decolare, li s-a terminat pista înainte de a se putea ridica în aer cu adevărat. dacă ar fi evoluat cel puțin o repriză la jumătate din turația atinsă în prelungiri ar fi câstigat meciul la pas. am tremurat serios (si nu de frig!) în minutele alea care s-au lungit cât o vesnicie, dar sansa a fost de partea canadienilor. în ultimă instanță, mexicanii au pierdut din cauza unor greseli defensive grave. de partea cealaltă, canadienii au câstigat pentru că si-au dorit mai mult victoria dar si pentru că s-au adaptat mai bine la condițiile de joc (no shit, Sherlock!). la primul gol, Johnston a insistat la un balon respins de apărarea oaspeților, desi jucătorul mexican căruia i-a suflat mingea avea prim planul, a sutat puternic si plasat, mingea a lovit suprafața de joc chiar în fața portarului astfel încât Ochoa n-a putut reține balonul. Larin a fost mai rapid decât fundasul mexican care chipurile îl marca si a trimis elegant în poartă. golul secund a venit pe fondul unei nesincronizări a defensivei mexicane, greu de imaginat la un asemenea nivel. câțiva jucători au jucat la ofsaid dar strategia le-a fost dejucată de cel puțin doi coechipieri. Larin s-a desprins în stil de mare atacant dintr-un buchet de jucători pentru a prelua centrarea superbă a lui Eustáchio si, rămas în poziție de unu la unu cu Ochoa, l-a executat cu sânge rece. în tribune s-a declansat delirul. urlete (personal, mi-am pierdut vocea atât vineri cât si marți), scandări, cântece, high-fives, îmbrățisări ad-hoc cu necunoscuți. nici în cele mai optimiste scenarii, canadienii nu sperau să conducă la două goluri diferență (apropo, ultima victorie a canadienilor împotriva naționalei mexicane datează din anul 2000). dacă n-ar fi primit acel gol în minutul 90 pe fondul unei deconcentrări timpurii, ar fi fost prima oară în istorie când canadienii s-ar fi impus în fața Mexicului la două goluri diferență. dar victoria rămâne victorie (desi finalul partidei a fost umbrit de o îmbrânceală colectivă a jucătorilor celor două echipe).
what next? păi lucrurile se complică într-o oarecare măsură. fiindcă, teoretic vorbind, oricare din echipele clasate pe primele patru locuri (Canada, SUA, Mexic, Panama, despărțite de doar două puncte) are sanse de a termina calificările pe primul loc, asa cum, speculând din nou la nivel teoretic, fiecare dintre ele poate ajunge la baraj. totul va depinde atât de jocurile directe cât si de cele indirecte (jocul rezultatelor). ce nebunie: configurația finală a clasamentului ar putea fi stabilită de golaveraj! e noua realitate a acestei grupe CONCACAF extrem de echilibrate. în consecință, orice pas gresit poate fi extrem de costisitor (vezi exemplul Mexicului), ceea ce înseamnă că meciurile fiecărei etape vor avea alura unor veritabile finale. până atunci însă, Canada va încheia anul calendaristic pe locul întâi în grupă. e un bonus minunat (let’s call it a Christmas present) atât pentru jucători cât si pentru suporteri. în ianuarie, urmează jocurile cu Honduras (în deplasare) si cu SUA (acasă), primele două etape din totalul de sase rămase de jucat.
Clasament
1. Canada 8 meciuri 16 p. (13 - 5)
2. SUA 8 meciuri 15 p. (12 - 5)
3. Mexic 8 meciuri 14 p. (11 - 7)
4. Panama 8 meciuri 14 p. (11 - 9)
5. Costa Rica 8 meciuri 9 p. (6 - 7)
6. Jamaica 8 meciuri 7 p. (6 - 10)
7. El Salvador 8 meciuri 6 p. (4 - 10)
8. Honduras 8 meciuri 3 p. (5 - 15)
PS: văd că sunt din nou probleme cu URL-urile. de data asta nu merge nici una din cele două variante disponibile. aveam pregătite câteva clipuri interesante, dar o să încerc să le repostez mâine. sau când o fi posibil.
_________________
less is more . . . more or less.
|
Login
Register
FAQ
Search
de fapt, e noiembrie, la ce altceva să te astepți? întuneric, zăpadă, ger; that's the story of our lives. din păcate, desi strălucitoare, zăpada nu poate sparge, de una singură, zidul întunericului. ce idee năstrusnică: o zăpadă care să emită fotoni în cantități masive. am avea atunci lumină chiar si în miezul nopții polare. oricum, pe durata meciului nici n-a fost asa de rău. vineri, de dimineața devreme până după-amiază, vântul a scuturat bine de tot orasul, rafalele atingând pe alocuri 50 de km la oră. apoi seara, ca printr-o minune, forțele oarbe ale naturii au început să dea semne de oboseală. sau poate de-abia atunci au ajuns rugăciunile si jertfele muritorilor din partea asta de lume sus pe Olimp. o fost în orice caz doar o pauză de câteva ore, cât să se dispute meciul si să ajungă spectatorii acasă. vineri noaptea si sâmbătă dimineața, alte mase de aer, mai întâi clare pe urmă usor tulburi, îmbibate cu praf, s-au năpustit asupra orasului cu alți 40 de km la oră, dintr-o cu totul altă direcție. astfel încât nu poți să nu te întrebi dacă armistițiul n-a fost cumva datorat faptului că până si venerabilul zeu Eol gustă fără îndoială fotbalul, chiar dacă se numeste soccer. 
