Politehnica Timisoara - forumul suporterilor

It is currently Tue Mar 26, 2019 12:02 pm




Post new topic Reply to topic  [ 21 posts ]  Go to page Previous  1, 2, 3  Next
Author Message
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Mon Dec 18, 2017 7:27 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 39
da, în toate limbile pământului.

Godspeed You! Black Emperor, Luciferian Towers [2017]

https://www.youtube.com/watch?v=A7t049ff9-c&t=1028s

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Thu Jan 04, 2018 9:10 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 39
cum ziceați că se zice? been there, done that? aşa, okay. been there, done that.

pentru început o ecuație.

B + T = E

unde

B reprezintă Basildon

T reprezintă Timişoara

E reprezintă Edmonton


în varianta sa numerică, ecuația de mai sus se scrie astfel:

1980 + 1983 = 2017

da, au cam îmbătrânit. dar la urma urmelor am îmbătrânit şi eu.

au fost momente când aş fi dat orice (mă rog nu chiar, figură de stil necesară) pentru a-i vedea în carne şi oase. pentru a respira aerul care le trecuse lor prin plămâni. există oare un "prea târziu"? când tot farmecul s-a dus ca fumul? ori poate că late is always better than never? şi da şi nu. şi da şi nu. ei bine, i-am văzut în carne şi oase. am respirat aerul care le tocmai trecuse lor prin plămâni. so what? ar trebui să mă simt oare mai împlinit? mai special? ar trebui să mă privesc altfel în oglindă? eventual stând în mâini sau poate cu spatele la ea? şi da şi nu.

în iarna dintre '86 şi '87 cântam de unul singur în foişoarele posturilor de gardă numerele 2, 3, şi 4 ale unităților militare 01709 (aruncătoare de flăcări) respectiv 01658 (arme chimice, or something like that), cu privirea ațintită asupra ferestrei unde o unguroaică focoasă (scuze i-am uitat numele) punea de un strip show pentru soldații care eram şi aşa amărâți (I'm not making this up, I swear). pe umăr îmi atârna pistolul mitralieră cu pat rabatabil seria DC 1662 (sau să fi fost oare DC 1666? :twisted:). wow, am ajuns să dezvălui secrete militare. yup, secrete militare my ass. aveam arma pe umăr cu cele şase cartuşe în încărcător (reale, că puteai să omori noaptea cu ele) şi tot mi-era frică. da' frică, nene, nu aşa. vreți să vă spun de ce? pencă pe vremea aia roacherii erau răăăi. mai răi ca Eddie, mascota lu' Iron Maiden. că dacă-i footea Eddie un cap în gură la un depeşist, putea ăla să-şi ia tălpăşița direct şi fără opriri pe celălalt tărâm (nu înainte de-a se fi pişat total pe el). adică vorbim de chestii serioase aici, chestii de viață şi de moarte. că-mi povestea un roacher din ăsta rău cum în liceu îi distrusese caseta cu Depeche unui distrus care îndrăznise să fie depeşist. auzi tu, ce tupeu! zicea: "şi atunci am rupt banda şi atâta am tras de ea până am scos-o pe toată din carcasă. dup-aia am târât carcasa goală după mine, de la liceu până acasă, uite-aşa, de bandă. iar la sfârşitu' sfârşitului am încâlcit-o bine de tot, de la cap la coadă." banda casetei, evidamont. asta ca să fie treaba oablă. ca să nu se pună ăla, adică depeşistu, să re-ruleze iar banda din greu şi s-o lipeascăcu ojă. că cu m-aş pe "tehnologia" anilor 80. răi, răi dom'le roacherii ăştia. iar noi, depeşiştii, eram parcă din alt film. The Silence of the Lambs. că tăceam (şi înghițeam) ca mieii la tăiere. că cum zice şi piesa aia a doua pe Black Celebration, "there are lambs for the slaughter, waiting to die" (vezi clipul aici). rețineți deci, vă rog, am fost erou! repet: rețineți deci, vă rog, am fost erou! că trebuia să fii puțin nebun să te recunoşti drept depeşist când toți în jur jurau că-s roacheri. in fine, deviez.

deci fiind în foişor de unul singur cântam tot albumul Black Celebration, de la prima la ultima piesă. că primisem o casetă din State (originală, nu căcat), care avea şi textele pieselor. off, ce vremuri, ce memorie. îmi plăcea să interpretez mai ales "World Full of Nothing" (dar nu neapărat din pricina unguroaicei). cântam aproximativ cam aşa:

Close
Naked
Skin on skin
Tears are falling
Tears of joy
Her first boy
His first girl
Makes a change
In a world full of nothing
Though it's not love
It means something

She's lonely
And he says
It's for her only
That he lusts
She doesn't trust him
Nothing is true
But he will do
In a world full of nothing
Though it's not love
It means something

It's easy to slip away
And believe it all
Though it's not love
It means something

în varianta reală, piesa sună cam aşa:

https://www.youtube.com/watch?v=mU3tlDMI8xw


ofofof, ce inimă albastră mă cuprindea atunci. şi ce erecție inumană. că sincer bromura din ceaiul de dimineață şi de seară era cam frecție la un picior de lemn. dadada, exact aşa cântam. şi ce fain erea (privind retrospectiv la întâmplări, că pe atunci îmi venea să borăsc puțin). şi ce fain erea. ce n-aş da să nu mai trăiesc fazele alea încă o dată.

fast forward to 2017, October 27. super mişto pe alocuri. alteori doar meh (omg: "coregrafia" lui Dave Gahan: extravagantă, flamboaiantă, freddiemercuryiană, over the top, câteodată chiar mussoliniană :shock:).

totuşi: am. făcut. istorie.

cu alte cuvinte, am ajuns eu, neica nime', să mă uit la Depeche Mode de sus.

restul sunt doar baliverne.

Everything Counts
https://www.youtube.com/watch?v=LzsEkNPyTk4

Somebody
https://www.youtube.com/watch?v=49nsj1WN7C4

A Question of Lust
https://www.youtube.com/watch?v=Sk7nOhBotLw

Stripped
https://www.youtube.com/watch?v=qX3TsipYK5s

Never Let Me Down Again
https://www.youtube.com/watch?v=AmkBT10Egx0

Enjoy the Silence
https://www.youtube.com/watch?v=3M4c-TnMaKA

Walking in My Shoes
https://www.youtube.com/watch?v=AkA8eWlxQbM

Personal Jesus
https://www.youtube.com/watch?v=t8Cld79EuBw

Setlist

Revolution
(The Beatles song)

Cover Me (Alt Out)
(instrumental video intro)

Going Backwards

So Much Love

Barrel of a Gun
(with 'The Message' (Grandmaster Flash) snippet)

A Pain That I'm Used To
('Jacques Lu Cont's remix' version)

Corrupt

In Your Room

World in My Eyes

Cover Me

A Question of Lust
(acoustic)

Home

Poison Heart

Where's the Revolution

Wrong

Everything Counts

Stripped

Enjoy the Silence

Never Let Me Down Again
_________________________________________

Encore:

Somebody

Walking in My Shoes

"Heroes"
(David Bowie cover)

I Feel You

Personal Jesus

spectatori: plin (am citit undeva 13.500 dar numărul mi se pare cam mic. de fapt, nu mai contează)

recomand ultracălduros Warpaint, trupa care a cântat în deschidere.

LATER EDIT

pfuai, mi-am adus aminte cum o chema pe huna cea focoasă: Ildiko.

Ildiko, dacă mă citeşti, doar atât vreau să-ți spun: mi-aş fi dorit enorm să-ți văd nudul, sus la geam. să-ți strig de peste drum, "hellooo, I'm right here, babe. can we meet sometime, anytime? pleasepleaseplease!"

acum, ce rost ar mai avea? ți-o fi crescut şi ție burta, ai cearcăne, probabil câțiva plozi, iar țâțele îți sunt prinse într-o eternă plecăciune. dar prin 86-87, mmm, udplm, ce trăznet arătai, cu carnea aia tare ca piatra. şi vai cum ne scoteai pe toți din minți. că nici nu-ți trebuia prea mult s-o faci (şi să ne faci), că aveam toți mințile mici mici mici (numa' "aia" ne era mare), mici cât bobul de muştar.

că dacă te propteai un pic mai tare de geam cu pieptul, îl spărgeai naibii. geamul, nu pieptul. şi nouă ochelarii.

adio că nu mai am cuvinte dar te pup, my dear Ildiko, wherever you are!

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Sun Jun 24, 2018 5:10 am, edited 1 time in total.

Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Mar 18, 2018 10:25 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 39
from joy to order. but what joy and what order?

chiar aşa: care bucurie şi care ordine? ziceți şi voi: care bucurie şi care ordine? căci despre o bucurie mare se va vorbi în cele ce urmează. o bucurie de anvergură specială. o bucurie care nu se întinde înainte şi înapoi, la drepta şi la stânga, în sus şi în jos. nici măcar în diagonală, indiferent în ce direcție ai privi. altfel spus, nu se aruncă în afară, deşi dă impresia că tocmai asta face. dimpotrivă, e o chestie care se pliază în ea însăşi, se răstoarnă în propria ei carne, apoi se desface în interior, foarte adânc. adică tu crezi că eşti undeva afară când de fapt ai ajuns înăuntru. iar ăsta nu e doar un joc de cuvinte. fiindcă, în primul rând, dacă am fi corecți până la capăt, ar trebui să recunoaştem că nu noi ne jucăm cu cuvintele ci mai degrabă cuvintele se joacă bine mersi cu noi. observație care evident nu e un simplu joc de cuvinte. dar, în al doilea rând, şi cu mult mai important, afirmațiile de mai sus nu sunt doar un joc de cuvinte—cu alte cuvinte un exercițiu gratuit—întrucât există lucruri despre care nu se poate vorbi decât apelând la un limbaj pentru care paradoxul e însăşi piatra sa unghiulară, contradictoriul modul său de ființare în lume. lucruri cărora li se aplică descrieri perfect incompatibile şi totuşi simultan adevărate. e ca şi cum aş spune despre cineva (sau ceva) că e în acelaşi timp sublim şi ridicol. sau despre o persoană că este, în momentul vorbirii, în egală măsură aici şi acolo. dar, ca să tai din elanul digresiv, hai mai bine să parcurgem cu atenție câteva citate în căutarea unei (warning: spoiler alert ahead) bucurii iluzorii.

„Could these sensations make me feel the pleasures of a normal man?” („Disorder”)

„I’ve seen the nights, filled with bloodsport and pain” („Day of the Lords”)

„Please keep your distance,/The trail leads to here,/There’s blood on your fingers,/ Brought on by fear.” („Candidate”)

„Tears of sadness for you,/More upheaval for you” („Insight”)

„Directionless so plain to see/A loaded gun won’t set you free” („New Dawn Fades”)

„Confusion in her eyes that says it all./She’s lost control.” („She’s Lost Control”)

„To the center of the city where all roads meet, waiting for you,/To the depths of the ocean where all hopes sank, searching for you” („Shadowplay”)

„I traveled far and wide and unknown martyrs died,/What did you see there?/I saw the one sided trials,/What did you see there?/I saw the tears as they cried,/They had tears in their eyes” („Wilderness”)

„Down the dark streets, the houses looked the same,/Getting darker now, faces look the same,/And I walked round and round./No stomach, torn apart,/Nail me to a train./Had to think again,/trying to find a clue, trying to find a way to get out!” („Interzone”)

„We were strangers./We were strangers, for way too long, for way too long,/We were strangers, for way too long./Violent, violent,/Were strangers.” („I Remember Nothing”)

„Asylums with doors open wide,/Where people had paid to see inside,/For entertainment they watch his body twist/Behind his eyes he says, ‘I still exist.’” („Atrocity Exhibition”)

„Mother I tried please believe me, I’m doing the best that I can./ I’m ashamed of the things I’ve been put through,/I’m ashamed of the person I am.” („Isolation”)

„This is a crisis I knew had to come,/Destroying the balance I’d kept./Doubting, unsettling and turning around,/Wondering what will come next.” („Passover”)

„A cry for help, a hint of anesthesia,/The sound from broken homes,/We used to always meet here.” („Colony”)

„A house somewhere on foreign soil,/Where ageless lovers call,/Is this your goal, your final needs,/Where dogs and vultures eat,/Committed still I turn to go.” („A Means to an End”)

„Beyond all this goo’s is the terror,/The grip of a mercenary hand,/When savagery turns all good reason,/There’s no turning back, no last stand” („Heart and Soul”)

„So this is permanent, love’s shattered pride./What once was innocence, turned on its side./A cloud hangs over me, marks every move,/Deep in the memory, of what once was love.” („Twenty Four Hours”)

„Stood by the gate at the foot of the garden,/Watching them pass like clouds in the sky,/Try to cry out in the heat of the moment,/Possessed by a fury that burns from inside.” („The Eternal”)

„Here are the young men, the weight on their shoulders,/Here are the young men, well where have they been?/We knocked on the doors of Hell's darker chamber,/Pushed to the limit, we dragged ourselves in” („Decades”)

„Do you cry out in your sleep/All my failings expose?/Get a taste in my mouth/As desperation takes hold/Is it something so good/Just can’t function no more?/When love, love will tear us apart again” („Love Will Tear Us Apart”)

întorcându-ne la întrebarea de la care am plecat, când spui „bucurie” (as in Joy Division) comiți fireşte o ditamai antifraza. antifraza, care nu-i altceva decât un alt nume al ironiei, este prin definiție o mişcare dialectică. pardon, în doi timpi, ca să evit formulările bombastice. să spui despre antifrază (sau ironie) că e un enunț exclusiv negator înseamnă să omiți unul din momentele sale constitutive, anume cel afirmativ. fiindcă, urmând o regulă cât se poate de simplă, nu poți nega ceva ce n-a fost afirmat în prealabil. actul negării îşi pierde complet sensul atunci când e plasat într-un vid contextual. bucuria despre care vorbesc e afirmată (pentru o fracțiune de secundă dar într-un mod cât se poate de literal) doar pentru a putea fi ulterior negată. însă oricât de infinitezimal ar fi acest moment afirmativ, el e legat indestructibil de antiteza care tinde să-l eclipseze total, anume acțiunea negatoare.

când Ian Kevin Curtis scria textele din care am citat mai sus, nimeni, inclusiv cei mai apropiați prieteni ai săi, printre care Bernard Sumner, Peter Hook sau Steve Morris nu îşi închipuia cât de adânc taie cuțitul cuvintelor tocmai în ființa celui care îl mânuia cu o oarecare dexteritate. şi astfel nu le-au acordat prea mare atenție. habar n-am dacă destinul lui Curtis ar fi fost altul în cazul în care cineva ar fi tras un semnal de alarmă la timp. speculând, aş înclina să spun că nu. dar ăsta chiar e un exemplu clasic de vorbire de dragul vorbirii. desigur că ne putem închipui post factum tot soiul de scenarii, însă ele n-ar avea în momentul de față decât o valoare pur anecdotală. am putea spune bunăoară că dacă Ian Curtis nu s-ar fi sinucis, o fetiță ar fi câştigat un tată dar lumea ar fi pierdut un mit. okay, so what? dincolo de sentimentele de vinovăție pe care cei din jurul lui Curtis le-au resimțit în momentul în care au aflat de tragicul eveniment consumat pe data de 18 mai 1980, ocultarea legăturii dintre texte şi viață mi se pare cât se poate de naturală. de îndată ce sentimentele şi trăirile, ca fenomene ale vieții, sunt transpuse într-un limbaj care devine document public, e foarte tentant să interpretezi produsul artistic mai degrabă ca pe o expresie cu valabilitate general umană decât ca pe o confesiune care poate fi atribuită fără nicio problemă unui individ numaidecât identificabil. evident că actul liric este unul predominant introspectiv în care subiectivitatea poetului ocupă o poziție nodală, dar la fel de adevărat este că impactul unei creații artistice creşte cu atât mai mult cu cât sensurile sale transcend un punct de vedere limitat personal, ridicându-se la înălțimea unei viziuni larg umane. astfel, sensurile creației artistice sunt simultan personale şi universale. Curtis era pe deplin conştient că orice operă veritabilă depăşeşte limitările celui/celei care i-a dat naştere. ea e, după cum observa Umberto Eco, fundamental deschisă multiplelor interpretări. într-un interviu acordat fanzinului Printed Noise, Curtis făcea următoarea remarcă: „We haven’t got a message really; the lyrics are open to interpretation. They’re multidimensional. You can read into them what you like.”

e evident totuşi că în multe din poemele sale, Curtis se scrie sârguincios pe sine. avea la urma urmelor o perspectivă privilegiată a propriei existențe. care, privită convenabil din afară şi de la distanță (atât din punct de vedere spațial cât şi temporal), ar putea părea glamoroasă. dar nu era câtuşi de puțin astfel. facem adeseori greşeala de a-l considera pe Curtis un rock star (influențați fiind de postumitatea sa) când el era de fapt în primul rând un artist, adică o ființă infinit mai complexă. un lucru e totuşi cert: lui Ian Curtis însuşi nu i-a fost uşor să fie Ian Curtis. suferințele sale, mentale, emoționale, amoroase şi de altă natură, sunt astăzi binecunoscute. una din ultimele piese pe care a apucat să le înregistreze împreună cu ceilalți membri ai trupei Joy Division se intitulează „In a Lonely Place” (cealaltă e „Ceremony”). din câte înțeleg, înregistrarea a avut loc pe data de 14 mai 1980, cu doar patru zile înainte ca Ian Curtis să-şi pună ştreangul de gât. mai jos, puteți citi textul piesei.

Caressing the marble and stone
Love that was special for one
The waste in the fever and heat
How I wish you were here with me now

Body that curls in and hides
Hardships that often belie
Warm like a dog round your feet
How I wish you were here with me now

The hangman looks round as he waits
Cord stretches tight then it breaks
Someday we will die in your dreams
How I wish we were here with you now

privind retrospectiv, pornirea de a interpreta piesa ca pe o spovedanie este copleşitoare. cel care procedează astfel descoperă imediat aluzii funerare („caressing the marble and stone”) precum şi un pasaj în care artistul îşi anunță propria moarte ca pe un fapt divers („The hangman looks round as he waits/Cord stretches tight then it breaks”). suferința cauzată de afecțiunile mentale nu putea fi omisă („Body that curls in and hides/Hardships that often belie/Warm like a dog round your feet”). ambiguitatea dureroasă în care Curtis fusese împins de aventura cu belgianca Annik Honoré e menționtă şi ea [versul „Love that was special for one” s-ar putea referi atât la cea care îi era (încă) soție cât şi la amantă]. mai presus de orice, sentimentul de solitudine care răzbate din text e atât de apăsător încât, exprimat, devine refren („How I wish you were here with me now”). ultimele două versuri, la fel de echivoce, anunță o dublă dispariție: una metaforică—a cuplului pe care îl formau cei doi soți/amanți—respectiv, într-o profeție sinistră după cum avea să se dovedească în curând, una cât se poate de reală—a vorbitorului. dar asta, subliniez, este doar una din interpretările posibile. pentru că, de exemplu, cineva ar putea contracara observând, cu argumente, că moartea despre care se vorbeşte în penultimul vers nu trebuie înțeleasă literal întrucât se petrece într-un spațiu prin definiție imaginar. şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. în orice caz, iar afirmația asta rămâne deocamdată doar o opinie personală între atâtea altele, „In a Lonely Place” este, cum s-ar spune, Ian Curtis in a nutshell.

există doar două piese în întreaga discografie New Order al căror coautor a fost Ian Curtis: „In a Lonely Place” respectiv „Ceremony” (pe discul New Order din martie 1981, „In a Lonely Place" era de fapt fața B a piesei „Ceremony”). pentru a înțelege tranziția de la Joy Division la New Order ar trebui să începem probabil cu o comparație a ambelor versiuni a acestor piese, cele interpretate de Joy Division şi cele înregistrate de New Order. sigur că despre diferențe se poate discuta la nesfârşit. trebuie totuşi menționat din start că variantele Joy Division nu sunt, ca să spun aşa, „oficiale.” cu titlu de variante preliminare, ele nu constituie cei mai buni termeni de comparație. evident că versiunile New Order, care au şi apărut pe disc, sunt mai lucrate, mai rafinate. dar chiar şi aşa, cred că se poate detecta o deplasare a accentului dinspre un stil mai abraziv, orientat înspre rock (care îşi trage seva din rădăcinile punk şi post-punk ale trupei) către unul în care sintetizatoarele urcă în prim plan. nu-i vorbă că metamorfoza asta nu e un proces abrupt al cărui debut ar coincide cu dispariția lui Ian Curtis: semnele sale sunt foarte vizibile deja în Closer, cel de-al doilea album Joy Division (cel mai notabil exemplu fiind piesa „Isolation”). singura necunoscută la ora actuală este cât de profundă ar fi fost această transformare dacă Ian Curtis ar fi continuat să aibă un cuvânt de spus în direcția muzicală a trupei. căci, cu toate că nu participa la compunerea muzicii Joy Division în sensul în care o făceau Sumner, Hook şi Morris, înfluența lui Curtis era totuşi esențială. într-un interviu relativ recent, basistul Peter Hook aruncă o lumină suficient de clară asupra diviziunii muncii în Joy Division: "myself, Bernard [Sumner] and Stephen [Morris—drums] would jam a lot and get our ideas that way. Ian would be listening to us playing and would say, 'That sounds good, that bit is great, do that bit again . . .' he was like a conductor in that respect. As New Order it was very different because we had lost Ian, which meant we had to change our way of songwriting, and it also meant that we had to start doing the lyrics ourselves. It took us a while to get used to doing that.” [întreg interviul poate fi citit aici]

dar ne putem putem imagina faptul că Ian Curtis exercita şi un alt tip de influență asupra colegilor de trupă, una mai degrabă indirectă, oblică, subtilă. Deborah Curtis menționează, în cartea ei Touching from a Distance: Ian Curtis & Joy Division, fazele procesului creator din cadrul trupei. astfel, Curtis avea perioade când scria cu frenezie. după ce episoadele astea febrile se încheiau, Curtis se punea pe ascultat bucățile muzicale la care lucraseră de ceilalți trei între timp, bucăți aranjate în cele mai multe cazuri de Sumner. făcând asta, încerca să identifice acele texte care se potriveau cel mai bine muzicii. amănuntul mi se pare foarte important. fiindcă, deşi după propria lor mărturisire nu acordau o mare atenție sensurilor mai profunde ale textelor scrise de Ian Curtis, Sumner, Hook, respectiv Morris erau în mod clar familiari cu versurile pieselor, cu ritmul cuvintelor precum şi cu tehnica vocală idiosincrasică folosită de Curtis, sau cu particularitățile timbrului său vocal. prin urmare, muzica era compusă şi mai ales aranjată astfel încât să corespundă aşteptărilor lui Curtis. chiar dacă nu erau pe deplin conştienți de condiționarea asta, ea trebuie să fi existat într-o măsură mai mică sau mai mare.

moartea lui Curtis, survenită în chiar noaptea dinaintea plecării spre State pentru primul lor turneu transatlantic, i-a paralizat momentan pe colegii săi de trupă. Peter Hook recunoştea cu sinceritate că prima lor reacție a fost dictată de lipsa de maturitate. la aflarea veştii, de pildă, n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să se îngroape într-un birt. când cineva l-a invitat pe Hook să-l însoțească pentru a-şi lua rămas bun de la cel care fusese Ian Curtis (chiar înaintea incinerării trupului), el a refuzat cu îndărătnicie. o decizie cât se putea de proastă, aşa cum urma să constate ulterior, tocmai pentru că avea să-l priveze de sentimentul unui final cu valoare de deznodământ autentic (ceea ce în limba engleză se numeşte closure). dar hiatusul determinat de şocul pierderii lui Curtis a fost temporar. tot Hook spunea că cea de-a doua fază a tranziției în care Sumner, Hook şi Morris s-au văzut aruncați fără voie a fost marcată de încrâncenarea cu care cei trei s-au reapucat de muncă. şi pentru că în absența lui Curtis era imposibil să se mai numească Joy Division şi-au spus New Order. „ordine,” în acest context, ar putea foarte bine fi sinonim cu „început.” mi se pare extrem de interesant că, aşa cum Closer anunță New Order, tot astfel Movement reține (nostalgic?) o sumedenie de ecouri care vin direct din Joy Division.

„In a Lonely Place” [Joy Division]
https://www.youtube.com/watch?v=cr8LH9ZH2Lo

"Walking Away from the Stars (In a Lonely Place)" [Joy Division; rehearsal room recording]
https://www.youtube.com/watch?v=USiuRfGMJhg

„In a Lonely Place” [New Order]
https://www.youtube.com/watch?v=iFteKByG5Q4

„Ceremony” [Joy Division]
https://www.youtube.com/watch?v=LaiOgToofBo

„Ceremony” [New Order]
https://www.youtube.com/watch?v=H5UK40sSo8I

discografie obligatorie

Unknown Pleasures [1979]
https://www.youtube.com/watch?v=ncJ8FCvCofw

Closer [1980]
https://www.youtube.com/watch?v=YQCcGhqug5I

Substance: Joy Division 1977-1980
https://www.youtube.com/watch?v=7FPgVk7Wh2I&t=1s

Movement [1981]
https://www.youtube.com/watch?v=pkyfmZHmDbo

Power, Corruption & Lies [1983]
https://www.youtube.com/watch?v=c4l5y2VPisU

Brotherhood [1983]
https://www.youtube.com/watch?v=83sNcV4F3gs

Substance [1987, disc one]
https://www.youtube.com/watch?v=9-NFosnfd2c&t=1436s

Substance[1987, disc two]
https://www.youtube.com/watch?v=16fMU9ccWfQ

Technique [1989]
https://www.youtube.com/watch?v=RtQzb2xKpys

filmografie obligatorie

Joy Division [2007, documentar, r. Grant Gee; English with Italian subtitles]
https://www.youtube.com/watch?v=yLPDyOib9oM

Control [2007, r. Anton Corbijn; full movie; not best quality but watchable]
https://www.youtube.com/watch?v=japVdQlB5wE

24 Hour Party People [2002, r. Michael Winterbottom]
https://www.youtube.com/watch?v=BW1y8an-mWc

PS: trebuie să precizez că deşi sunt un fan Joy Division şi New Order de mai mulți ani, impulsul de a scrie textul de mai sus s-a născut nu de mult, în urma vizionării unui cover remarcabil al piesei „Blue Monday.”

https://www.youtube.com/watch?v=cHLbaOLWjpc

varianta originală:

https://www.youtube.com/watch?v=9GMjH1nR0ds

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sat Jun 09, 2018 10:33 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 39
cred că ai perfectă dreptate atunci când spui că întâlnirile cu anumiți oameni sunt predestinate, alese cu grijă poate chiar de noi înşine să se întâmple cu mult înainte de a se întâmpla. îmi aduc aminte de o fază care pare să confirme chestia asta. hai să ți-o povestesc, că nu durează mai mult de cinci minute. învață şi tu să ai răbdare, ce naiba. aşa, stai o secundă să-mi aprind o țigară. când ne-am mutat din Saskatchewan în Alberta ne-am oprit pe drum la un Costco. ştii şi tu că se poate mânca foarte ieftin la ei, mă rog, nimic fancy, dar ține de foame, nu? deci ne-am comandat fiecare câte un hot dog din ăla imens care costă, cât?, un dolar jumate? doi? eu şi bărbatu-meu ne-am luat şi o cafea iar copiii câte un Pepsi sau un Canada Dry, că nici nu mai țin minte. în fine, terminăm, ieşim, iar bărbatu-meu pleacă cu băieții la furgonetă, că era lăsată la capătul celălalt al parcării. eu mă duc şi mă urc în maşină. că mi s-a şi aplecat de atâta condus singură din Saskatchewan până la dracu’-n praznic în Alberta. stai să vezi, că de-abia acum devine interesant. nici n-am apucat să-mi prind centura că am auzit o bătaie în geam. m-am speriat ca naiba. pe bune, mi-a sărit inima în piept. păi zi şi tu, femeie singură în maşină, într-o parcare nesfârşită, pe o autostradă in the middle of nowhere. la fel ca aici, la fel ca acum. îți vezi de ale tale, cu gândurile aiurea, şi dintr-o dată, bang, bang, unul la geam. şi era ziua în amiaza mare, cu un soare minunat şi un cer care parcă nu se mai termina, dar degeaba. deci întorc capul şi îl văd pe tipul ăsta care se aplecase cu fața spre mine şi-mi făcea semn, zâmbind, să las geamul jos. cred că era indian sau pakistanez sau ceva de genul ăsta, dar în orice caz era un tip mişto, un bărbat bine, ce mai, chipeş. las geamul jos şi el îmi spune, cu cea mai naturală şi mai fermecătoare voce, „doamnă, v-ați uitat cafeaua.” apoi a luat paharul de pe acoperişul maşinii şi mi l-a întins cu un gest atât de simplu şi totuşi atât de, nu ştiu, adânc. a zâmbit din nou şi a adăugat „să aveți o zi minunată!” apoi a plecat. s-a urcat la volan şi dus a fost. eu de-abia atunci mi-am adus aminte că mai tre să şi respir. ei da, pot spune că bărbatul ăsta . . . sincer, bărbatul ăsta m-a întors pe dos completamente. m-a impresionat atât de tare că n-am putut să-l mai uit de atunci. şi au trecut, cât?, ia uite, au trecut deja doişpe ani. m-am întâlnit sau am avut de-a face cu o mulțime de bărbați, ca să nu mai spun c-am fost măritată o grămadă de timp, dar jur că bărbatul ăsta e cu totul special. mă gândesc la el destul de des, uneori îl şi visez. poate o să-l mai întâlnesc vreodată. chiar mi-aş dori să-l revăd. dă doamne să dai, că ai de unde. habar n-am de ce m-a marcat întâmplarea asta atât de puternic. nu ştiu. poate că vocea aia, nici prea caldă, nici prea aspră, poate că zâmbetul, dar mai ales naturalețea cu care mi-a întins paharul, „doamnă, v-ați uitat cafeaua” apoi „să aveți o zi minunată.” atât. nici un cuvânt în plus, niciunul în minus. ei bine, nu poți mima o asemenea dezinvoltură, un asemenea rafinament, fie le ai, fie nu le ai. că dacă ai fi luat 1000 de bărbați la întâmplare, 999 s-ar fi purtat ca nişte ghiolbani, fără excepție. mi-ar fi făcut nişte semne disperate cu mâna din maşină, ceva de genul „heeei, heeei, cafeauaaa, băăăh, ia-ți cafeaua că se duce dracu’.” că mnealor nu s-ar fi deranjat să coboare să ajute o doamnă aşa cum se cuvine, nu? că probabil le-ar fi căzut coaiele, alea care nici nu le au. să mă ia naiba, eu însămi aş fi procedat la fel dacă aş fi fost în locul lor. dar nu şi tipul ăsta de care vorbesc. că nici nu mi-a trecut prin cap să-l întreb futu-i cum îl cheamă. of of of, că uite aşa îmi vine câteodată să-mi bag picioarele în viața asta de căcat. păi spune şi tu, de câte ori se întâmplă ca planetele să se alinieze într-un asemenea hal? hai recunoaşte, de câte ori într-o viață de om? şi atunci, culmea, te prinde toată treaba pe picior greşit. să-ți vină să mori, nu alta. căcat, căcat, căcat . . . noa bine, termină-ți berea şi hai s-o întindem că pierdem vremea degeaba. stai puțin, unde mergem, la maşina mea sau la a ta? şi fii atent, toată afacerea te costă, după cum ne-am înțeles, 35 de dolari, fix 15 minute, cu ochii pe ceas. poți să-mi mângâi sânii, să termini în gură dacă vrei, nu-mi pasă, da’ bagă bine la cap că nu-nghit, nici dacă mă rogi până poijoi.

Susanne Sundfør

nu e canadiancă dar ce mai contează, nobody’s perfect. I just can’t get enough of

Gravity
https://www.youtube.com/watch?v=5Gd41Blsps8

The Dance
https://www.youtube.com/watch?v=p_PQ7VMX8zo

Day of the Titans
https://www.youtube.com/watch?v=PcXpUh6immE

O Master
https://www.youtube.com/watch?v=svhKSeTjHXE

Lullaby
https://www.youtube.com/watch?v=cjKO1WWUVR8

Father Father
https://www.youtube.com/watch?v=zEgPM_j-KDY

White Foxes
https://www.youtube.com/watch?v=MCIaj-oLi28

Silicone Veil
https://www.youtube.com/watch?v=AZ8NwIlkMuU

Silencer
https://www.youtube.com/watch?v=Fd6tPSbKvlg

Delirious
https://www.youtube.com/watch?v=MdSB_PcBW3k

Slowly
https://www.youtube.com/watch?v=JvD3EALtKXE

Insects [2:10 :shock:]
https://www.youtube.com/watch?v=PeF_J8r14uw

The Sound of War [6:12 - 7:49, pure bliss]
https://www.youtube.com/watch?v=AuIZoe4liE0

Undercover
https://www.youtube.com/watch?v=v-DbVLd1faU

Mountaineers (feat. John Grant)
https://www.youtube.com/watch?v=7D3_TDB4zzA

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Wed Jul 18, 2018 6:40 am, edited 1 time in total.

Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Tue Jul 03, 2018 6:33 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 39
„la naiba,” îşi spuse. autocarul era mai mic decât cel de anul trecut. aproape că regretă decizia de a pleca în excursie. de fapt, nici n-o puteai numi excursie. mai degrabă o ieşire din oraşul sufocat de căldură. maximum cinci ore în natură, pe malul unul lac, împreună cu o gaşcă de pensionari. numai bine să te poți bucura cu adevărat de viață, yaaay. privi cerul imaculat. „o să moară,” gândi. „mai puțin şi o să moară, nu-ncape la-ndoială.” okay, putea ofta acum, fără a se simți prea vinovat. „şi iată,” striga vocea ridicată în pustie, „un foc năprasnic, cum ochi de făptură nu mai văzuse până atunci, coboară peste lume, pârjolind totul în cale, cu o văpaie mistuitoare, de la firul de iarbă la stânca din munte.” cerul rămânea în continuare nemişcat şi albastru, oricât de mult l-ar fi implorat. „okay, o să moară, şi pe urmă ce? pe urmă o să-mi bag picioarele în ea de ploaie. mulțumesc şi la revedere!” urcă în autocar, unde temperatura era acceptabilă şi spațiul foarte strâmt de parcă imitația de piele din scaune ar fi avut cumva proprietăți astringente. găsi un loc la geam în penultimul rând şi, cu rucsacul în poală, aşteptă plecarea. o femeie de vârstă incertă pe care o cunoştea vag dar suficient de bine pentru a nu-şi dori să o aibă alături pe durata călătoriei se apropia încet pe culoar. „să vezi că asta se aşază exact lângă mine,” îşi spuse, şi, preventiv, scoase cartea din rucsac prefăcându-se că era scufundat în lectură. „te superi dacă stau lângă tine?” întrebă femeia cu o voce mieroasă. în mâna stângă ținea un pahar de cafea cumpărat de la Second Cup iar în dreapta două sacoşe imense. moleculele de cafea care se răspândeau prin aer, imponderabile şi volatile, îi activară instantaneu celulele receptoare din cavitatea nazală. „oare la ce mama dracului trage sacoşele astea după ea? şi nu vede că mai sunt fix trei scaune libere în spatele meu?” drept răspuns, bolborosi câteva cuvinte care puteau însemna orice dar pe care femeia le interpretă în termenii unei invitații. se trânti în scaun cu un oftat de uşurare. „îmi iubesc familia,” spuse, „dar cafeaua de dimineață . . . of Doamne . . . cafeaua de dimineață e, cum să zic, mai vie decât viața însăşi.” sorbi puțină cafea şi îşi aranjă sacoşele burduhănoase la picioare. „ce citeşti acolo?” îl chestionă apoi şi el nu se putu hotărî dacă era cu adevărat interesată de răspuns sau dacă nu cumva întrebarea era doar un act de politețe pur formal. „ăăă, o biografie,” răspunse el cu o jumătate de gură. „ce biografie?” nu se dădu ea bătută. „ăăă, biografia unei poete.” „canadiancă?” „nu, din State. numele ei e Anne Sexton.” „serios? n-am auzit de ea în viața mea. şi doar am scris şi eu poezie pe când eram adolescentă. că cine n-a scris o poezie în viața lui (sau ei), dă-mi voie să cred că are o problemă majoră.” îi zâmbi larg iar el, care tocmai muşcase dintr-un măr, simți cum i se strepezesc dinții. „şi e interesantă cartea asta a ta? ia să văd.” înainte ca el să se poată opune, ea începu să citească un pasaj la întâmplare: „‚e dificil de comunicat pe de-a-ntregul cât de pătrunzătoare era lipsa profundă de respect pe care Anne o resimțea pentru propria persoană şi cât de incapabilă era de a-şi imagina că posedă măcar o aptitudine pozitivă sau calitate. când am insistat să se gândească mai bine la ce s-ar putea pricepe, mi-a destăinuit în cele din urmă că era capabilă cu adevărat de un singur lucru—să fie o prostituată desăvârşită şi să-i ajute pe bărbați să se simtă puternici din punct de vedere sexual.’” se opri din citit brusc, simțind cum un val de indignare îi inunda treptat plămânii şi apoi aparatul respirator în întregime. „vai de mine, dar ce fel de femeie e asta?” îngăimă ea. „şi mai zici că-i poetă?!? pentru numele lui Dumnezeu, sper că nu era căsătorită.” el nu dădea semne că s-ar fi grăbit să-i răspundă . „hai, spune, era căsătorită sau nu?” îi ceru ea aproape imperativ. cuprins de exasperare, el încercă să scoată discuția de pe făgaşul în care fusese aruncată fără voia lui, chiar dacă îi era evident că efortul avea să fie din start sortit eşecului. „păi ce importanță are dacă era căsătorită sau nu?” „aha! deci era căsătorită,” exclamă ea triumfător. „şi sper că glumeşti, nu?” adăugă într-o suflare. „cum adică să nu aibă importanță dacă era căsătorită sau nu?” fără să facă vreun efort în sensul ăsta, el deveni dintr-odată conştient de coapsa ei dreaptă care, datorită faptului că spațiul dintre cele două scaune era practic inexistent, stătea acum lipită de coapsa lui stângă. era o masă de carne durdulie şi moale care părea totuşi decisă să cucerească orice teritoriu care ar fi îndrăznit să-i stea în cale. „ascultă la mine,” continuă ea cu un glas semi-amenințător, „lumea asta se duce dracu’ şi nu văd pe nimeni în stare să o oprească.” el încercă să-şi tragă piciorul stâng din calea viiturii de grăsime dar nu avu unde. „ascultă la mine,” şuieră ea în timp ce mâna dreaptă i se încleştă de piciorul care încercase să se retragă cu câteva secunde în urmă, undeva deasupra genunchiului. „să nu crezi că n-am avut de-a face cu artişti. la urma urmelor taică-meu a fost un artist. da, un artist adevărat, ce te uiți aşa, nu ca ăia care doar pretind că-s artişti. cum ştiu că am dreptate? păi e greu de găsit cineva mai rupt de realitate decât a fost el. zero priză la concret, mă-nțelegi? ‚n-am ce să fac,’ zicea, ‚sunt un om născut cu creierul pe dreapta şi aruncat într-o lume care funcționează preponderent cu creierul pe stânga. în ziua de azi,’ obişnuia să spună oricui avea chef să-l asculte, ‚arta veritabilă e o formă de sacrificiu; poate ultima care ne-a mai rămas la dispoziție.’ ha!, auzi ce scuze penale. norocul lui a fost maică-mea, că altfel nu ştiu ce s-ar fi ales de el. o femeie puternică, maică-mea, o femeie cu capul pe umeri care a ştiut să-i dea bărbatului ei o direcție, o structură. că el săracu’ era pierdut în reveriile lui. că şi io am scris poezie în tinerețe, dar să mă ierte Dumnezeu, eram cu picioarele bine înfipte în pământ. că una n-o exclude pe cealaltă, nu crezi?” strânsoarea de oțel se înmuiase întrucâtva dar mâna ei dreaptă era fixată tot acolo, la o palmă deasupra genunchiului lui stâng. „cu toate astea, am rămas mereu o familie, mă-nțelegi? bune sau rele—o familie.” fără niciun avertisment, mâna începu să-i mângâie coapsa, aceeaşi coapsă pe care până atunci o ținuse ferm ostatică. era o atingere expertă: presiunea aplicată nu era nici prea puternică nici prea flască, în timp ce palma descria o serie de curbe imprevizibile, acoperind toate suprafețele la care avea acces, de la cele mai neutre până la cele mai erogene. „is she fucking kidding me?” se gândi el în timp ce mugurii unei erecții căreia nu i se putea împotrivi începură să-i dea târcoale, „mie îmi moare ăla acolo şi la asta îi arde de fente. Jesus H Christ!” „o familie adevărată,” continuă ea fără să clipească, „habar n-am cum să-ți explic altfel. îmi aduc aminte de o fază care defineşte perfect ideea de familie aşa cum o înțeleg eu: ai mei stăteau într-o seară pe o bancă la marginea lacului Pigeon. eram într-una din ‚vacanțele’ nostre care nu durau de obicei mai mult de cinci zile. mă rog, stăteau ei aşa pe bancă şi fiecare era cu aia a mă-sii, înțelegi? el probabil că visa la cai verzi pe pereți, aşa cum făcea întotdeauna, fie că era momentul potrivit fie că nu. ea probabil se gândea la ce-o să pună pe masă de cină şi eventual la cum să facă rost de cei 50 de dolari pentru chirie care-i lipseau momentan. că pe el nu-l interesau niciodată amănuntele astea exclusiv terestre. la un moment dat, taică-meu, fără să o privească, îi aruncă maică-mii un ‚te iubesc’ foarte scurt. nimic romantic în exclamația asta, nimic languros. era, dimpotrivă, o afirmație rostită pe tonul cel mai prozaic cu putință. la care, maică-mea, scufundată încă în apele ei, că numa’ ea ştia săraca de ea câte avea pe cap, îi răspunde, privind absent undeva spre orizont, unde soarele, prins într-un halou oranj, dispărea treptat în valurile lacului, ‚okay, nicio problemă dragule, că şi io m-am săturat pentru totdeauna de tine!’”

Plants and Animals

nah da, ăştia e canadezi cu acte în regulă (şi cântă şi mişto).

Live on KEXP from the SXSW Radio Day Stage [recorded 3/17/2012]
https://www.youtube.com/watch?v=WEyDXrYoDfc

Live on KEXP—Full Performance [recorded 3/23/2012]
https://www.youtube.com/watch?v=iMxKqk- ... gs=pl%2Cwn

Live at Massey Hall, December 1, 2016
https://www.youtube.com/watch?v=1B5oxii ... gs=pl%2Cwn

Bonus I

Her Kind [by Ann Sexton]

I have gone out, a possessed witch,
haunting the black air, braver at night;
dreaming evil, I have done my hitch
over the plain houses, light by light:
lonely thing, twelve-fingered, out of mind.
A woman like that is not a woman, quite.
I have been her kind.

I have found the warm caves in the woods,
filled them with skillets, carvings, shelves,
closets, silks, innumerable goods;
fixed the suppers for the worms and the elves:
whining, rearranging the disaligned.
A woman like that is misunderstood.
I have been her kind.

I have ridden in your cart, driver,
waved my nude arms at villages going by,
learning the last bright routes, survivor
where your flames still bite my thigh
and my ribs crack where your wheels wind.
A woman like that is not ashamed to die.
I have been her kind.


https://www.youtube.com/watch?v=1Ec-cW1EZGs

Diane Middlebrook's interview on Anne Sexton biography (Part 1)
https://www.youtube.com/watch?v=-a-25dg ... gs=pl%2Cwn

Diane Middlebrook's interview on Anne Sexton biography (Part 2)
https://www.youtube.com/watch?v=trwCfS8 ... gs=pl%2Cwn

Diane Middlebrook's interview on Anne Sexton biography (Part 3)
https://www.youtube.com/watch?v=V4D1B29 ... gs=pl%2Cwn

Peter Gabriel, "Mercy Street" [dedicated to Anne Sexton]
https://www.youtube.com/watch?v=DYw9Urs ... gs=pl%2Cwn

Bonus II

Happy Canada Day (on July 1)!


un compliment marca Moby, de ziua Canadei. :lol:

https://www.facebook.com/mobymusic/phot ... =3&theater

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Sun Feb 10, 2019 1:26 am, edited 1 time in total.

Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Mon Dec 17, 2018 12:59 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 39
who the fuck reads poetry?!? who the fuck needs poetry anymore?!? ăla eu! ăla eu! yeah, right . . . că în ziua de azi se pare că e mai uşor să scrii o teodicee decât o apologetică a poeziei. nu că aş vrea să vă supun la cazna de a citi un astfel de tratat (pe care, de altfel, nici nu mă simt în stare să-l produc, fiți pe pace). întâmplare adevărată, totuşi (jur cu dreapta pe stânga pieptului, ori invers). se petrecea cam acum fix aproximativ 10 ani jumate. îl invitasem pe profesorul care îmi era coordonatorul tezei pe atunci acasă la dinner şi discutam de una de alta, chestii pe care nu mi le mai amintesc şi care oricum n-au nicio importanță la ora actuală. şi nuş ce-l apucă pe ăsta, om în toată firea, ditamai profesorul universitar, ba şi fost şef de departament la începutul anilor 2000 (Comparative Literature, Film, Religion, and Media Studies)—fost din motive de dezmembrare a departamentului (în a cărui dezmembrare individul jucase un rol crucial, fiind apoi răsplătit regeşte cu un post de decan la U of Alberta)—deci nuş ce-l apucă pe ăsta să-mi footă una drept în moalele capului, şi încă la mine acasă, în timp ce stăteam la masă. sper că rețineți enormitatea momentului. zice, „dom’le, eu chiar nu văd rostul de a scrie poezie în ziua de azi.” deci nu-mi dau seama dacă mi-au sărit trei metri ochii din orbite, ca în desene animate, pentru că aşa mă simțeam pe dinăuntru; ştiu doar că pe moment am rămas interzis. poate dintr-o politețe canadiană înțeleasă greşit. am regretat însă mult timp după aceea (nu şi în prezent) că nu i-am cerut să se explice. să-mi spună şi mie băh, da’ ce ți-a făcut, băh, poezia să vorbeşti aşa. ți-a deraiat cariera? (nici vorbă.) ți-a scos la iveală anumite complexe de inferioritate? (probabil.) ştiam pe atunci (cred) de conflictul pe care îl avusese cu un alt profesor din departament, E. D. Blodgett, poet cunoscut în Canada, dar nu-mi pot închipui că aversiunea individului față de poezie să fi fost rezultatul acelei animozități; mai degrabă s-a întâmplat invers: animozitatea a fost creată de aversiune.

paranteză: aflu chiar acum, în dimineața asta de duminică, 16 decembrie 2018, că Blodgett a murit în urmă cu o lună (i-am căutat numele pe Google şi aşa am aflat, că el nu mai locuia în Edmonton de vreo câțiva ani buni). Blodgett nu mi-a fost profesor, dar l-am cunoscut totuşi foarte bine. n-aş putea spune că sunt un fan al poeziei lui (nici n-am citit foarte mult din tot ce a scris), dar trebuie să recunosc că omul a realizat ceva în viață, iar pentru asta merită tot respectul: în 96 a primit premul cel mai important care se poate acorda în Canada pentru poezie, Governor General’s Award, pentru colecția Apostrophes: Woman at a Piano. mai mult, în 99, Jacques Brault a primit de asemenea Governor General’s Award for Translation pentru traducerea antologiei din poezia lui Blodgett, Transfiguration (1998). în 2007, Blodgett a fost numit Poet Latureate for the City of Edmonton (2007-2009). nuff said!

RIP Professor Blodgett.

[LATE EDIT]: just found this in my e-mail this morning (Monday). articolul în sine a fost scris mai de mult, dar a fost inclus cu alte ştiri într-un e-mail trimis de Faculty of Arts de-abia acum. that's quite a coincidence. ieri dimineața, când m-am pus pe depănat amintiri, vorbind între altele de Ted, habar n-aveam că murise.


Edmonton's literary champion Ted Blodgett passes away

“Ted inspired generations of students to love literature and poetry”
By Donna McKinnon on November 29, 2018

Edmonton is widely referred to as the City of Champions, and while this decidedly sports-centric and often contentious description may be bordering on the boastful, in the case of poet and literary trailblazer Ted Blodgett, the term champion is not over-stated. A creative powerhouse, Blodgett’s personal and professional accomplishments and his impact on the literary landscape of this city (and beyond) is a legacy few achieve.

Blodgett died on November 15, 2018 at the age of 83 after a long battle with cancer.

Born Edward Dickenson (E.D.) Blodgett in Philadelphia in 1935, Blodgett immigrated to Canada in the late sixties while working on his PhD in comparative literature from Rutgers University. Joining the University of Alberta in 1966, Blodgett was a driving force in the establishment of the Comparative Literature program in the Faculty of Arts and a prominent voice of the discipline in Canada. As a scholar and teacher, his work encompassed a deep knowledge of languages and national literatures, including medieval and Canadian literature, romance, literary history and translation, and of course poetry.

As his official obituary notes, “Ted inspired generations of students to love literature and poetry.”

Blodgett published many volumes of poetry and received the Governor General's Award for Poetry in 1996 for his collection Apostrophes: Woman at a Piano followed by a Governor-General's Translation Award for Transfiguration three years later – in addition to many other awards from the Writers Guild of Alberta and the Canadian Authors Association.

In 1986, Blodgett was named a Fellow of the Royal Society of Canada, the country’s oldest and most prestigious scholarly recognition. At the University of Alberta, he received a McCalla Professorship in 1995 and two years later, the Henry Kreisel Award for Excellence in teaching followed by the Kaplan Award for Excellence in Research.

A community builder, Blodgett co-founded the Writers’ Guild of Alberta along with a cluster of fellow Edmonton-based authors including Robert Kroetsch and Rudy Wiebe. He served as Writer-in-Residence at Grant MacEwan in 1994, Edmonton’s Poet Laureate from 2007 to 2009, and was named to the City of Edmonton’s Arts and Culture Hall of Fame in 2011. He sang with the Richard Eaton Singers, played the renaissance lute, loved birds, played squash and was a devoted Oilers fan. Visitors to Louise McKinney Park in Edmonton’s river valley will see Blodgett’s poetry on metal bands wrapped around light posts – his words literally embedded into the landscape of this city.

Poetry band, Louise McKinney Park

On his appointment as University Professor in 1994, Blodgett said that the process of writing involves cultivating an attentiveness to surprise, mystery, and miracle in the world.

"Writing is much more passive than the word writer. I feel more like a written,” adding that for him, the writing of poetry is best described as a flowering that pushes all the words where they want to go until it's all over and you're hardly aware it happened.

Blodgett retired as Distinguished University Professor Emeritus in 2000, and in later years moved to South Surrey near Vancouver, where he passed away.

“Ted had an insatiable curiosity, as much about the person sitting next to him as about the lives of people who lived decades or centuries earlier and worlds away. He will be remembered for his love of a good story and his booming laugh,” reads his obituary.
Blodgett will be deeply missed by his wife of 27 years, Irena; his children, Gunnar, Astrid (Herb), Kirsten (Will), and Peter (Lisa); eight grandchildren; his sister, Linda and her family; and many friends and former students.

His most recent poetry collection, Songs for Dead Children, was published in January, 2018 by the University of Alberta Press.

Last Things – E.D. Blodgett

Let me speak of simplest things, assurances of tables, the space
they make. Let me remember hands, yours perhaps, at rest upon
the wood of such old tables, and something in the wood that enters in
your hands. If there were time, time would be a table, the endless knowing
of wood possessing us, trees, the wind that they have breathed, and rain,
the seasons of the sun. Thus I bid you, friend, ask nothing else

of me. To speak of what we know is not within us. Words fall
forever from our mouths, a rain of ancient music flowing through
our bones. Sometimes in early winter evenings the young moon comes
briefly into sight. The light over the snow is shadowed, and what
we breathe is what the moon gives. The silence that it sheds becomes
imperative. Its disappearance is possession. Nothing else endures.

The University of Alberta will lower its flag to half-mast from November 29 - December 3 in remembrance of the life and contributions of Ted Blodgett. A celebration of his life will be held at a later date in Edmonton and Vancouver.


https://www.ualberta.ca/arts/faculty-ne ... asses-away

http://edmontonjournal.remembering.ca/o ... 1071392037

în orice caz, mă gândeam atunci, dacă un profesor universitar de literatură are o asemenea atitudine față de poezie, ce să te mai aştepți de la vulg, de la cei pentru care poezia este într-adevăr un idiom complet străin. când îmi spunea toate astea, dom „profesor” credea că vorbeşte cu un aliat. la urma urmelor, proiectul meu de teză se axa pe problematica unui anumit tip de roman (aria dumnealui de expertiză fiind romanul postmodern american), şi nici nu îi dădusem prea multe semne că deep down inside I felt like a poet. e foarte probabil ca poetul din mine să fi fost îngropat sub un strat gros de aluviuni care mi se acumulaseră între timp în suflet. poate că eu însumi îl crezusem mort de-a binelea, mă împăcasem cu idea că pierise ca şi cum n-ar fi fost sau ca şi cum ar fi fost doar o nălucă. poate că el însuşi, obosit să mai bată cu pumnii în capacul sicriului în care-l vârâsem, sătul să zgârie cu unghiile lemnul ăla surd, căzuse într-un somn adânc care nu era decât preludiul foarte scurt al unei morți îndelungi.

asăzi dramatismul poveştii narate mai sus s-a atenuat aproape în întregime. lumea e cu mult mai mare, mai complexă şi mai minunată decât obişnuiam să cred pe atunci. poezia, indiferent sub ce formă s-ar manifesta sau ce definiții i-am aplica, a existat, există, şi va exista dintotdeauna şi pentru totdeauna. îşi conține temeiul, cu alte cuvinte, în propria ființare. mi-e jenă că trag discuția atât de jos dar trebuie să observ că nici caii nu mor când vor câinii. n-o fi asta cea mai potrivită analogie, dar în ceea ce mă priveşte funcționează perfect. prin însăşi faptul că există, poezia dovedeşte că e una din energiile din a căror împletire a rezultat universul aşa cum îl percepem şi cum îl trăim în clipa de față. ca atare, devine clar că interogațiile de la începutul acestui text nu au decât o valoare pur retorică. să încerce numai, oricine se simte în stare, să anihileze orice formă de energie vrea muşchii lui, să o şteargă altfel zicând complet din lume, că eu voi fi primul care să-i ureze succes. aş vrea să aduc în sprijinul a tot ceea ce spun argumente beton din punct de vedere teoretic dar vă rog să ma credeți că nu le am (iar dacă le-aş avea mi-ar trebui o altă teză de doctorat ca să le pun în mişcare, însă e destul de târziu şi mai trebuie să mai dau cu aspiratorul prin toată casa că se termină şi duminica asta). ca să revin şi să rezum: poezia există pentru că există (sunt conştient de tautologie), ceea ce înseamnă că nu are neapărat nevoie de explicații suplimentare cu privire la ontologia sau destinul său. e ca şi cum te-ai întreba de ce există gravitație sau radiație electromagnetică.

scriu poezie (sau ce-o fi aia) pentru că aşa simt. citesc poezie pentru că aşa simt. şi ce dacă asta nu mai interesează pe aproape nimeni? who the fuck cares? nu trebuie să dau nimănui socoteală pentru ceea ce sunt. fiindcă, atâta timp cât încă mă voi avea pe mine însumi, nu voi fi niciodată singur. iar justificarea asta îmi este absolut de ajuns. e loc pentru toată lumea sub soare.

PS: inutil probabil să mai adaug că profesorul cu care mi-am început teza de doctorat (cel la care fac referire aici) nu a fost acelaşi profesor cu care mi-am încheiat-o (din motive care nu au nimic de-a face cu poezia, dar asta e deja altă discuție).

sfinți ai zăpezilor apostoli ai gerului

frig înghețat deasupra căpățânilor
ca să vezi: ne-au ieşit tuturor nişte aureole
de toată frumusețea
sfinți ai zăpezilor apostoli ai gerului
m-am prins la trântă cu frigul după ce-am visat
scara aia lungă până la cer pe care îngerii Domnului
urcau şi coborau câte o sută de trepte odată
i-am văzut foarte bine: purtau alendeloane
şi-şi suflau din când în când în palme
un bărbat cară un foc greu în spate
seara se dezbracă de flăcări şi le aruncă de
pe umeri ca pe o haină veche murdară
eu am o mie de ochi tociți de atâta privit
o mie de limbi care sună ca un chimval
zângănitor atunci când tac
o să-mi frâng trupul şi-o să-l mănânc
sângele o să mi-l beau până la ultima picătură
înainte ca trupul să se întoarcă împotriva trupului
şi sângele împotriva sângelui
frigul e un miros plăcut înaintea Domnului
rătăceşte de colo colo prin lume
caută o desfătare de cel mai bun soi
frig lipsit de strălucire şi totuşi formidabil
ca interstițiile în carnea lucrurilor pline
sau golul străveziu ce ține-n spate
precum Atlas văzduh şi aripi înclinate
un linx flămând ieşit la pândă
somnul din vise căptuşit cu pâsle
aerul pe care-l sparg ritmic mii de vâsle
şi insomniile desigur
îndoiala


apa ridică în linişte un pod scufundat

o lume arămie o lume rotundă o lună aproape plină
se revarsă prin urechi pe gură prin ochi
stă ghemuită în spatele maxilarelor
întind brațele sparg aerul cu unghiile încerc
întunericul ca pe aur cu dinții şi văd că are gust bun
dinții se desfac precum evantaiele vara
sau poate e doar rana în care am căzut ca într-un sac amniotic
a existat şi pentru mine un loc de unde vedeam cum
anii se deschid înainte asemeni unei poteci
din cărămizi îngropate-n pământ
dar de acum înainte—nimic şi nimicul
de jur împrejur cât vezi cu ochii doar
câmpii arse din temelii
nu-mi mai rămâne decât să plec dar nu
oricum: în urma mea să nu mai rămână
nimic nici măcar fantoma unei unghii
apa ridică în linişte un pod scufundat
apa şi mâlul pe care-l cară la vale
apa mă acoperă ca o pătură
peste ea cineva a întins grijuliu alte pături
tot mai grele mai călduroase
iar în apă: o gură uscată ca piatra se deschide
mă înghite
deasupra apa creşte şi creşte
mi se aşază cuminte pe cap iar eu o port
mândru încoace şi-ncolo
oau ce mişto mă bucur chiar seamănă cu un triregn
sau măcar cu un ditamai coiful


dacă norii sunt doar o plapumă

un marfar kilometric tropăia de zor
foarte jos prin nori chiar pe deasupra
unghiilor noastre dacă ne-am fi întins
amândoi brațele drept în sus cât erau
de lungi şi slavă Domnului erau drepte şi lungi
iar tu te-ai gândit cu voce tare
ai zis hei dacă norii sunt doar o plapumă largă pufoasă
oare pe cine sau ce acoperă
tu şi mirările tale my sweet darling pneumatic siamese
erai atât de mândru de fiecare din ele
iar eu mă gândeam cum din răspunsuri
tu preferai întotdeauna întrebările
cum cărțile tale rămâneau deschise şi după ce le închideai
se umflau în pene ca un păun pe noptieră
şi totuşi în ciuda bunătăților cu care nu conteneşti
să te lauzi oricui are timp şi chef să te asculte
degeaba promiți c-o să trăieşti inegalabil
de simplu de-acum înainte
nuş’ cum se face my sweet darling pneumatic siamese
dar îți iese întotdeauna fix pe dos
deasupra—mansardele goale
jos—pumnalul rămâne imaculat în teacă
măcar de-ar ploua puțin
fie şi doar absolut din greşeală


ce frumoasă era Groenlanda şi ce albă

intrarea ca o rană săpată în chiar pieptul zidului şi cheia
pentru paznicul legii să deschidă uşa când o veni timpul
cine ştie câte sau ce urmează după ce treci de prima
iar lucrurile nu se mai văd ca prin oglindă ori apă
asta se întâmpla de mult
numărătoarea prea lungă să încapă în minte
lucrurile curgeau toate invers atunci
atât de prețioase că dispăreau după o zi
ca şi cum n-ar fi fost niciodată
cuvinte precis memorabile de care nu-şi
mai aduce nimeni aminte
moleculele de praf din întreg universul
cântărite luate în calcul
autobuzul aglomerat
perechea de picioare care păreau că nu se mai termină
cu un zâmbet cocoțat sus de tot
flota întreagă de umeraşe albe negre şi bej
funinginea depusă pe olanele coşurilor
erbicidele selective parabenii ftalații
cărbunele dulce din hidrocarburi
toate E-urile trecute în nomenclator
regatul pregătit să-l schimb cu un taximetru
cărțile de tarot înşirate pe masă gata
să-şi dea drumul la gură
moartea vorbeşte: nu-s întotdeauna o doamnă
deşi mă pricep destul de bine la faze de genul
corăbiile se cățărau pe mări ca pe dealuri
bordajul gâfâia temeinic pios
mai sus frânghiile înjurau şi ele cu spor
dinăuntru scheletul le ținea isonul
dar ce frumoasă era Groenlanda
şi ce albă


cu respect subsemnatul

moartea coboară prin oraş încet ca un fluviu
gata să-ți tragă un ghiont drept în spate
hai mişcă îți strigă mişcă mă n-auzi
cârâie clănțăne din dinți face clonc-clonc
rânjeşte cât poate de tandru
noaptea deschide meandre în drumul ei
cărări tulburi pentru toți cei care îi calcă pe urme
vântul începe să sfâşie pânzele corăbiei
care te-a adus cu bine până aici
de-acum înainte spune trupul doar întunericul
de la capătul liniei oricât de mult ai întinde mâna
nimicul—şi ăla fărâme
un gol ca o burtă întoarsă pe dos te aşteaptă te-mbrățişează
ca pe un frate de cruce te prinde cu ghiare livide
din care ies telescopic alte ghiare alți frați de cruce
cu alte jurăminte pe viață şi moarte
rana lihnită care se devoră harnic pe sine
apoi creşte întreagă la loc
clepsidra fisurată prin gâtlejul
căreia curg viața şi moartea—viața în sus
moartea în jos sau invers mă rog nu mai contează
la sfârşit doar moartea şi tovarăşul lui
de suferințe cel mai devotat
cu respect
subsemnatul


şi puțină muzică, să alunece poezia (sau, mă rog, ce-o fi asta) mai uşor în suflet.


Patrick Watson

[made in Canada 100%]

Places You Will Go
https://www.youtube.com/watch?v=QCw3Hbbg5hA

NPR Music Live, September 5, 2012
https://www.youtube.com/watch?v=bs9vGrByKbk

NPR Music Tiny Desk Concert 2012
https://www.youtube.com/watch?v=b1DUKfmNuSs

Melody Noir
https://www.youtube.com/watch?v=MF-6mBuSGos

Lighthouse [Live]
https://www.youtube.com/watch?v=JloqD2Lpcps

Luminato Festival Concert [Toronto, 2013]
https://www.youtube.com/watch?v=kI8fVCUC6Yw

Hearts [Live]
https://www.youtube.com/watch?v=Hg4YOB0cHt0

Love Song for Robots
https://www.youtube.com/watch?v=lCskw1901a0

Good Morning Mr. Wolf
https://www.youtube.com/watch?v=yVfJ5BbWz_c

Broken
https://www.youtube.com/watch?v=kdjELYZ ... gs=pl%2Cwn

Man under the Sea
https://www.youtube.com/watch?v=xnkz8hh-dE0

Piano des viles, piano des champs
https://www.youtube.com/watch?v=rBfphgabDhU

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Sun Mar 10, 2019 9:29 am, edited 8 times in total.

Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Wed Dec 19, 2018 1:47 am 
Offline

Joined: Tue Apr 04, 2017 10:40 am
Posts: 27
phil, mersi ca nu ai renuntat la forum! (scuze de off-topic)


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Thu Jan 10, 2019 5:08 am 
Offline

Joined: Wed Apr 05, 2017 10:15 pm
Posts: 24
Muzica fără poezie ar suna ca felația fără buze!


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Feb 10, 2019 1:58 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 39
Firmin wrote:
phil, mersi ca nu ai renuntat la forum! (scuze de off-topic)


mulțumesc mult, Firmin. phil™ completely approves of your off-topic. you have his blessing to do the same in the future.

că eu da şi da, iar el (adică forumu') nu şi nu. dar acum problema s-a rezolvat, deci e foarte senin şi pe strada mea. senin la propriu, chiar la minus 25.

From: nume prenume <xxxxxxxxxxxxx@gmail.com>
Date: Wednesday, May 23, 2018 at 11:23 PM
Subject: ce înseamnă să fii poet + o vizită la bibliotecă
To: Mr. K <xxxxxxx@yahoo.ro>

domnule K,

era cât pe ce să folosesc, dintr-un obicei detestabil, cuvântul „stimate,” cu toate că ştiu foarte bine cât de nesuferite vă sunt adresările excesiv politicoase.

mă întrebam în e-mailul precedent ce înseamnă să fii poet, iar singurul dumneavoastră răspuns a fost să notați, întrucâtva evaziv, că interogația e cel puțin discutabilă. nu ați intrat în detalii, dar sunt nevoit să vă dau dreptate. cu cât mă gândesc mai mult la lucrul ăsta, cu atât mai evident mi se conturează adevărul că numai cine nu e un poet autentic îşi poate pune problema în asemenea termeni. vreau să spun că poeții, adică acele ființe pentru care poezia este un mod de viață, pardon, viața însăşi, poeții deci au un acces nemijlocit, fie şi doar la modul pur intuitiv, la răspunsul pe care noi ceilalți îl căutăm disperați şi fără cea mai mică şansă de succes de undeva din afară. de ce şi-ar cheltui ei energia pentru a descoperi ceva ce le e deja cunoscut? sigur, vorbim de o cunoaştere care nu urmează protocoalele judecăților raționale dar asta nu schimbă cu nimic argumentul, ba dimpotrivă. singura lor miză cu adevărat importantă este de a-şi canaliza într-un mod cât mai eficient creativitatea, de a găsi cu alte cuvinte modul de expresie cel mai adecvat astfel încât forța poetică indestructibilă care le sălăşluieşte în adâncul ființei să irumpă şi să se manifeste neîngrădit în lume. de aceea răspunsul la întrebarea „ce înseamnă să fii poet?” nu trebuie căutat neapărat, sau nu în primul rând, în textele cu caracter teoretic pe care unii poeți le produc din când în când spre deliciul diletanților din lumea întreagă (categorie în care intră cu onor şi subsemnatul), cât în însăşi opera lor, în expresia i-mediată, ultimă a misterului care e forța poetică menționată puțin mai sus.

aş merge mai departe şi aş susține că toate aceste proclamații conceptuale, abstracte sunt inevitabil ironice, întrucât ele mai degrabă maschează exact ceea ce pretind că dezvăluie, dar din păcate nu mă simt pregătit să apăr o astfel afirmație extrem de tentantă, însă foarte posibil riscantă. de fapt, ar trebui remarcat că formulată la modul foarte general, interogația „ce înseamnă să fii poet?” e până la urmă lipsită de sens, fiindcă oricât de jos ne-am situa pe scala operațiunii de generalizare, tot n-am reuşi să cuprindem de la un capăt la celălalt întreaga gamă a atributelor care ne permit să unim o multitudine de indivizi foarte diverşi sub umbrela aceluiaşi termen. e foarte probabil că am putea găsi un răspuns la întrebarea foarte generală „ce înseamnă să fii poet?” dar el ar fi atât de abstract că valoarea lui practică ar fi aproape nulă. e mult mai profitabil ca, lansându-ne într-o asemenea investigație, să ne situăm pe un plan individual şi să ne referim la cazuri specifice. ne vom întreba, bunăoară, ce înseamnă faptul că individul X poate fi definit, printre altele, ca poet? Shakespeare este evident poet într-un mod diferit decât Bukowski, iar Bukowski este poet într-un mod cu totul diferit decât Tomas Tranströmer.

iar când afirm că răspunsul la întrebarea „ce înseamnă să fii poet pentru poetul cutare?” trebuie căutat în opera propriu-zisă a poetului respectiv, nu vreau să las să se înțeleagă faptul că opera ar fi calea regală de acces înspre o subiectivitate străină. am depăşit de mult stadiul unei concepții psihologizante naive. după cum ştiți mult mai bine decât mine, idealul romantic definea interpretarea nu doar ca pe o simplă întâlnire intersubiectivă. sigur că la bază, ea trebuia înțeleasă în aceşti termeni, dar cu mult mai importantă era finalitatea pe care o asemenea contopire interpersonală o presupunea. interpretarea îşi afla sensul deplin de-abia în momentul în care conducea către cunoaşterea totală a alterității. „scopul ultim al hermeneuticii,” scria Dilthey referindu-se la Schleirmacher, „este de a-l înțelege pe autor mai bine decât s-a înțeles el însuşi” (citat de Ricoeur). ce vreau să spun în acest lung şi probabil insipid (sau, şi mai rău, inutil) ocol speculativ este că dacă opera literară poate fi într-adevăr descrisă ca o cale de acces, ea nu ne poartă către interiorul unui subiect străin de al nostru ci mai degrabă către miezul unei arte poetice. observația e valabilă atât pentru poezie cât şi pentru roman. Kundera a înțeles foarte bine faptul că fiecare operă de ficțiune e în ultimă instanță o metaficțiune, adică un comentariu asupra însuşi conceptului de ficțiune. „opera fiecărui romancier,” spune el în deschiderea ediției din 2005 a celebrului său volum Arta romanului, „conține o viziune explicită a istoriei romanului, o idee despre ceea ce este romanul.” chiar şi romanele care nu-şi propun în mod explicit să participe în acest dialog metaficțional, se angajează totuşi într-un grad mai mic sau mai mare în el. oricât ar părea de minor sau lipsit de consecințe, mai cu seamă în cazul romanelor care, după cum notează Kundera, nu contribuie cu nimic la „cucerirea ființei,” altfel spus romanele de duzină care nu țintesc să se înalțe deasupra unui prag minimal, acela de a rămâne simple mecanisme repetitive, reluând necritic şi ad nauseam lucrurile care s-au spus deja, însuşi actul alegerii unei anumite forme sau tematici este deja încărcat de semnificații. ca să rezum, răspunsul la întrebarea „ce înseamnă să fii poet pentru poetul cutare?” se confundă practic cu arta poetică a acelui poet, care, la rândul ei, nu e altceva decât o modalitate unică, idiosincrasică, de aşezare (sau locuire) în lumea imaginară a poeziei. asta presupune că poetul are o viziune relativ clară a acestei lumi, respectiv a unei maniere caracteristice de situare în interiorul (sau, câteodată, exteriorul) ei. sunt pe deplin conştient că gradul de generalitate a acestei definiții o face aproape inutilizabilă. ea poate constitui totuşi punctul de plecare în cadrul unui demers ulterior de cizelare.

şi pentru că tot am pomenit de Kundera, mi se pare interesant că, potrivit propriei sale mărturisiri, întrebarea de care m-am tot ocupat până acum stă, împreună cu altele înrudite, chiar la baza romanului Viața e în altă parte. iată care e definiția poetului aşa cum o descoperă naratorul: „the poet is a young man whose mother leads him to display himself to a world he cannot enter.” Kundera adaugă imediat că definiția cu pricina nu e nici sociologică, nici estetică, nici psihologică. într-adevăr, avem de-a face cu un enunț cât se poate de poetic (Kundera e de acord că ar putea fi numit fenomenologic, dar eu prefer să-l consider poetic). ca atare, el nu trebuie examinat exclusiv din perspectiva valorii sale de adevăr. o afirmație precum cea de mai sus nu-şi propune, cu alte cuvinte, să aducă un spor de cunoaştere într-un sens îngust-descriptiv, adică pur empiric, aşa cum o fac în genere toate definițiile, tocmai pentru că participă în şi iluminează un angrenaj romanesc care răspunde la rândul lui unor comandamente specifice. în orice caz, după cum se poate vedea, reflecția despre condiția poetului este folositoare nu doar poeților ci, la nevoie, şi prozatorilor.

îmi aduc aminte aici de scrisorile lui Rilke adresate unui tânăr poet. în chiar prima din acestea, Rilke menționează câteva lucruri cruciale despre ce înseamnă să fii poet. mai întâi de toate, privirea oricărui poet, dar mai cu seamă a celui aflat la început de drum, trebuie să fie ațintită spre interior, nu exterior. acolo, în interstițiile propriei ființe, clocoteşte magma care, direcționată aşa cum se cuvine, devine ulterior poezie (sau, vorbind la modul general, orice altă formă artistică). necesitatea operei de artă autentice îşi are originea în reacțiile misterioase ale unei alchimii interioare, care nu pot fi nicidecum amorsate printr-un act violent, mutilant, din afară. nu poți deci invoca ajutorul unui deux ex machina care să se pogoare benevolent din înaltul cerului pentru a-ți îndesa cu de-a sila poezia în căpățână. forța cu care poezia autentică erupe e atât de copleşitoare încât, în prinşi în vâltoarea procesului creativ, unii poeți descoperă cu uimire că nu sunt agenți ci pacienți. ajung, altfel spus, la concluzia cât se poate de contraintuitivă că nu ei scriu poezia, ci mai degrabă că poezia îi scrie pe ei. iată bunăoară ce notează Bukowski în cartea lui On Writing: „when everything works best, it’s not because you chose writing but because writing chose you. it’s when you’re mad with it, it’s when it’s stuffed in your ears, your nostrils, under your fingernails. it’s when there is no hope but that.” de altfel, imperativul bukowskian, hipercitat şi înțeles probabil greşit, acel celebru „don’t try!,” trebuie contextualizat corect şi interpretat exact în sensul ăsta, de a nu comite un act de violență împotriva actului creativ, intervenind artificial şi alienant din exteriorul său. „we work too hard. we try too hard. don’t try. don’t work. it’s there. it’s looking right at us, aching to kick out of the closed womb. there’s been too much direction. it’s all free, we needn’t be told. classes? classes are for asses.”

iar un poet ca Ted Blodgett, despre care se pot spune multe lucruri, mai puțin că ar fi îndatorat în vreun fel moştenirii lăsate de Bukowski, face o afirmație remarcabil de similară atunci când spune următoarele: „writing is much more passive than the word writer. I feel more like a written . . . the writing of poetry is best described as a flowering that pushes all the words where they want to go until it's all over and you're hardly aware it happened.” întorcându-ne puțin la Rilke, să reținem că el scoate în evidență un alt un aspect decisiv cu privire la ce înseamnă să fii poet. „go into yourself. search for the reason that it bids you to write, find out whether it is spreading out its roots in the deepest places of your heart, acknowledge to yourself whether you would have to die if it were denied you to write” (sublinierea mea). poezia (sau prin extensie opera de artă, sub orice formă s-ar manifesta ea) devine atât de importantă încât imposibilitatea de a-i da expresie, de a o elibera din adâncul ființei, echivalează cu o moarte. avem de-a face aici cu o asumare existențială a scrisului. cu alte cuvinte, scrisul dobândeşte valențe ontologice, ajunge să se confunde cu însăşi viața ființei (atenție, mă refer la actul scrierii, nu la operă ca produs al efortului creativ). această uzurpare, în urma căreia scrisul îşi arogă privilegiile rezervate până atunci exclusiv vieții, i-a determinat pe anumiți scriitori, şi mă refer aici la cei cu adevărat importanți, să adopte o atitudine pe care aş putea s-o numesc fanatic-ascetică. exemplul emblematic, însă nicidecum singular, ar fi cel al lui Kafka. „în cazul meu,” notează el în jurnal, „se recunoaşte foarte bine o concentrare asupra scrisului. după ce mi-am dat seama că, din punct de vedere organic, scrisul reprezintă cea mai fertilă orientare a ființei mele, totul s-a precipitat în această direcție, lăsând fără preocupare toate aptitudinile ce vizau [. . .] plăcerile sexului, plăcerea de a mânca şi de a bea, bucuria meditației filozofice şi a muzicii. mi-am pierdut vlaga în toate aceste direcții. a fost un lucru necesar, pentru că energiile mele, în ansamblul lor, erau atât de reduse, încât numai concentrate la un loc puteau sluji, într-o oarecare măsură, scopului de a scrie.” ştim foarte bine că pentru Kafka scrisul era un act aproape sacru care cerea din partea celui care se aşeza în fața colii albe de hârtie un devotament exorbitant, o vocație de sacerdot. iar satisfacția pe care i-o dădea conştiința lucrului bine făcut semăna uimitor de bine cu o transfigurare. să ne gândim numai la dimineața aceea când, epuizat dar plin de o mulțumire sufletească pe care nu şi-o putea ascunde, Kafka nota în jurnal că povestirea „Verdictul,” la care lucrase din greu toată noaptea, răspundea până şi exigențelor sale, de obicei foarte înalte.

Musil e un alt caz tipic de abnegație cvasi-religioasă în ceea ce priveşte scrisul. prins într-o serie de circumstanțe potrivnice, el nu ezită să aleagă calea exilului şi a sărăciei, mai precis a unei vieți care, dincolo de orice inconveniențe mai mult sau mai puțin pasagere, avea totuşi un avantaj hotărâtor: îi permitea să respingă orice compromis care l-ar fi împiedicat să continue munca la proiectul romanului său mamut aşa cum dorea el, adică în concordanță doar cu propriile dictate interioare. limba engleză are o expresie care surprinde perfect abilitatea de a trăi o viață plină de sens, adică îm-plinită, din punct de vedere strict personal: „to live on your own terms.” dar până şi autorii mai recenți, să le spunem contemporani, se confruntă cu probleme întrucâtva asemănătoare, chiar dacă trăiesc într-o societate aşezată, structurată pe principiile democrațiilor mature. citeam într-un interviu acordat de Philip Roth că lucrează la un roman în medie doi ani, răstimp în care petrece zilnic 8 ore la masa de scris, 365 de zile pe an. gândiți-vă că asta asta înseamnă aproape 6000 de ore de muncă asiduă pentru un singur roman! iar la efortul ăsta titanic, precizează Roth, se adaugă un factor imponderabil, care scapă complet oricărui control uman, anume şansa. da, ați înțeles foarte bine, norocul trebuie neapărat luat în calcul pentru că nici chiar 6000 de ore de muncă nu garantează succesul dacă destinul nu colaborează în chip favorabil la proiect. Salinger e şi el un exemplu notabil în sensul celor discutate până acum. idealul său era să-şi aducă povestirile până la punctul ăla absolut în care deveneau „tight as violin strings,” cu alte cuvinte, beton. inexpugnabile! iată un citat edificator din volumul J.D. Salinger: The Last Interview and Other Conversations: „for the next 12 years Salinger lived for two families, his own and the fictional Glasses, and, sustained by packed lunches, often spent more time with the latter, writing up to 18 hours a day—in a special concrete bunker 100 yards from the house—about the complex world of the introspective Glass family, nice people seeking religious peace in a cruel society . . . Salinger got so lost in his work at times that it nearly involved him in automobile accidents. Edith Taylor . . . recalls the author ‚swaying all over the road in his jeep, having deep conversations and quarrels with himself’ . . . Salinger's production remained meager because of the fanatical editing and polishing he employed to make his stories tight as violin strings; he was accused of agonizing days over the choice of a solitary word.”

wow, I mean just wow.

de altfel, în povestirea „Franny,” Salinger e sarcastic (e-adevărat că într-un mod foarte subtil) la adresa propriului personaj, numele său e Lane, care dezaprobă exact obsesia lui Flaubert pentru „cuvântul potrivit:” „he was so neurotically attached to the mot juste,” îl caracterizează zeflemitor Lane pe Flaubert. apoi, pentru a turna parcă sare pe rană, adaugă: „none of the really good boys—Tolstoy, Dostoevski, Shakespeare, for Chrissake—were goddamn word-squeezers. they just wrote. know what I mean?”

o paranteză foarte scurtă. după cum se poate observa, avem de-a face cu două tipuri de creativitate, aparent opuse: pe de-o parte, creativitatea spectaculară a cărei marcă distinctivă este simultaneitatea revelației (să ne gândim de pildă la geniul romantic), respectiv creativitatea, mult mai pedestră, înțeleasă ca proces evolutiv, istoric, care se desfăşoară anevoie şi incremental, câteodată haotic. e foarte important de reținut că cele două alternative nu se exclud reciproc; dimpotrivă, ambele sunt la fel de valide şi, mai mult, se pot manifesta concomitent. aici, cu riscul de-a părea lipsit de modestie, mă pot da pe mine însumi drept exemplu: unele pasaje din poemele mele sunt rodul exclusiv al unei inspirații stranii (ele se materializează de la început într-o formă definitivă), în timp ce altele, de multe ori din interiorul aceluiaşi poem!, se dezvoltă extrem de greoi, în trepte succesive, şi numai după o serie nesfârşită de retuşuri.

prin comparație, ce suntem noi (mă includ evident şi pe mine aici), toți cei care ne lăudăm, în sus şi în jos, cu aspirațiile noastre vag literare? nişte pigmei ca vai de capul nostru, răsfățați cu Facebook, Instagram, Twitter şi alte căcaturi de genul ăsta. trăim într-o lume a conectivității practic nelimitate, a jocurilor video şi a realităților virtuale, dar cât ne-a mai rămas oare din etica aia aproape draconică a muncii, din abnegația de a ne asuma în totalitate proiectele la care chipurile visăm dar pentru care facem mai nimic? mă îndoiesc că prea mult. perhaps this is the line that separates the men from the boys, profesioniştii autentici de diletanții a căror ambiție are consistența plastilinei. să fie ăsta un semn că ne apropiem, mai mult sau mai puțin vertiginos, de sfârşit? sfârşitul poeziei, sfârşitul literaturii; mai precis al poeziei şi (în general) al literaturii aşa cum fuseseră ele definite şi practicate în secolele 19 şi 20? Kundera nu pare să aibă dubii cu privire la un asemenea deznodământ radical, întrebarea fiind nu dacă ci când se va produce. un astfel de final nu e anunțat cu surle şi trâmbițe; el se petrece de la sine, ca o stingere prelungă, fără ca cineva să bage de seamă ce se întâmplă cu adevărat: „dar dacă omul şi-a pierdut nevoia pentru poezie, va remarca el când poezia dispare? sfârşitul nu este o explozie apocaliptică. s-ar putea să nu existe nimic mai tăcut decât sfârşitul.” îmi vin în minte două citate minunate din Seneca şi trebuie să mărturisesc că ambele îmi trimit fiori pe şira spinării, de parcă ar fi fost scrise în mod special pentru mine: „nu este puțin timpul pe care îl avem, ci mult cel pe care l-am pierdut” şi „dacă lipseşte ținta, viața e rătăcire.” nu further comment!

[stay tuned, we'll be right back after a short message from our sponsor :mrgreen: ]

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Mon Mar 04, 2019 5:49 am, edited 16 times in total.

Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Feb 10, 2019 2:12 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 39
dar ar trebui probabil să vă scriu puțin şi despre mine, nu-i aşa, că am vorbit destul despre alții. n-ar fi prea multe de spus. am ajuns la concluzia că existența mea, care urmează cu fidelitate coordonatele vieților duse de şoarecii de bibliotecă, este mai degrabă ternă. munca la dizertație îmi umple aproape tot timpul pe care predatul mi-l lasă la dispoziție. apropo, semestrul ăsta predau doar un curs introductiv de literatură comparată, ceea ce înseamnă că am de-a face cu studenți din anii mici, preponderent din anul I, pentru care lectura pare mai degrabă o corvoadă decât ceea ce în limba engleză se numeşte a labour of love. cu dizertația mă descurc comme ci comme ça, adică trei paşi înainte, repede urmați de doi înapoi. sigur că, la sfârşitul zilei, un pas înainte rămâne un pas înainte, dar Dumnezeule, câteodată it feels like pulling teeth. din cauza unor diferende teoretico-strategice, asupra cărora n-aş vrea să insist, m-am văzut nevoit să renunț la îndrumătorul cu care am pornit la drum, şi sper ca schimbarea asta să fie de bun augur. noul supervisor e un napoletan feroce (glumesc, dar nu foarte mult), pre numele său Massimo, adică Maximul, care pare foarte hotărât să mă scoată din blocajul în care am intrat de o bucată bună de vreme. cu toate că a emigrat cu familia în Canada pe la mijlocul anilor 50, pe când era foarte tânăr, a păstrat încă în fizionomia sa emoțională câte ceva din năravurile neamului din care se trage. e şi astăzi, când se apropie de pensionare, un napoletano vero, dacă mă pot exprima astfel. şi-a făcut doctoratul la Yale, sub îndrumarea renumitului Paul de Man, despre care mi-a spus foarte multe poveşti, şi e bun amic cu criticul J. Hillis Miller, pe care de altfel l-a şi invitat la University of Alberta acum câțiva ani pentru o serie de prelegeri. dacă m-aş fi mişcat mai repede cu dizertația, Massimo ar fi putut aranja ca Hillis Miller să-mi fie external reader/examiner, dar evident n-a fost să fie. apropo, Massimo e specialist în Dante (danteolog?), despre care a şi scris vreo două cărți, dar în acelaşi timp e suficient de familiarizat şi cu opera lui Svevo (articolul său despre La Coscienza di Zeno mi se pare, fără exagerare, unul din cele mai bune pe care le-am citit despre roman). v-am împărtăşit toate detaliile astea nu ca să vă impresionez sau să mă laud (nici n-am până la urmă cu ce să mă laud), ci doar ca să vă faceți o idee mai clară despre orientarea teoretică a celui care a devenit de curând persoana cea mai importantă pentru cariera mea de doctorand.

pentru ca lucrurile să se încurce şi mai mult, recent şi-au făcut apariția câteva complicații de ordin sentimental. mai pe româneşte, m-am îndrăgostit lulea! sigur că în cu totul alte circumstanțe, chestia asta ar fi motiv de bucurie (că şi-aşa mă întreabă ai mei dacă am de gând să mă însor vreodată). din păcate, nu doar că nu se poate pune problema unei relații propriu-zise; chiar dacă o asemenea relație ar exista, sincer vorbind, tot n-ar avea nici un viitor. femeia la care mă refer e mai în vârstă decât mine (ceea ce nu ar reprezenta în mod necesar un impediment) şi căsătorită pe deasupra. nu ne cunoaştem, sau mai bine spus ne cunoaştem indirect. contribuim amândoi, din când în când, cu materiale la fanzinul fait accompli, scris şi editat de masteranzii sau doctoranzii departamentului de literatură comparată (dar nu numai). de fapt, ea nu e studentă la noi în departament şi am impresia că face un masterat în departamentul de arte. deşi ca formație e artist vizual, publică suficient de frecvent poezie, proză şi eseuri atât în revista mai sus amintită cât şi pe blogul ei personal. e deşteaptă, ambițioasă, independentă, admirată, iubită şi, culmea ghinionului, foarte frumoasă. cât despre mine, mă cunoaşteți suficient de bine: se poate spune fără teama de a greşi prea mult că o asemenea femeie este waaaaaaay out of my league. cu toate că nu ne-am vorbit niciodată în mod direct, am senzația stranie că totuşi comunicăm la un nivel foarte adânc, inaccesibil celor din jur. comunicarea noastră, bogată şi totodată oblică, urmează o logică unică, incomparabilă. ea, vreau să spun comunicarea, nu se vede nevoită să respecte codurile şi practicile comunicărilor obişnuite. ne aparține, altfel zicând, în totalitate, ceea îmi produce o satisfacție imposibil de descris în cuvinte. e ideolectul nostru, şi numai al nostru. de exemplu, ca să nu credeți că exagerez, mi se pare că descopăr în textele ei elaborări ale ideilor mele sau răspunsuri la întrebările pe care mi le pun eu însumi în materialele pe care le public. aceste reluări subtile ale unor teme şi problematici, să le numim „ecouri” în lipsa unui termen mai potrivit, nu apar întâmplător ci urmează un pattern foarte precis, fapt care mă determină să cred că-mi sunt de fapt adresate, cu dedicație specială, în primul rând mie şi abia apoi celorlalți. nu m-aş mira ca, la rândul ei, să aibă şi ea aceeaşi impresie când mă citeşte. e ca şi cum ne-am fi angajat într-un dialog subtil, la distanță. iar ăsta e doar un exemplu din multele pe care le-am remarcat până în prezent. în fine, deşi sunt conştient de faptul că, cel puțin după cum se derulează ostilitățile în momentul de față, „relația” e complet şi dincolo de orice dubiu contraproductivă, nu mă pot elibera sub nicio formă din chingile ei. trebuie să recunosc că am dezvoltat chiar o adevărată obsesie în ceea ce-o priveşte pe femeia asta.

vreau să vă povestesc în continuare o mică anecdotă personală, doar pe jumătate amuzantă, care confirmă în mod strălucit (şi cât se poate de literal) butada potrivit căreia dragostea e oarbă. toată treaba asta s-a întâmplat acum vreo trei luni, pe când iarna era încă în deplină putere. mă întorceam acasă de la cumpărături într-o seară şi trăgeam după mine un cărucior şic (pe care îl cumpărasem cu doar câteva ore înainte de la Walmart), plin cu de toate. rucsacul îmi era şi el la fel de încărcat. ei bine, la un moment dat am văzut-o pe EA. era pe trotuarul celălalt cu o prietenă şi se îndreptau în sens opus. picioarele mi s-au muiat instantaneu iar inima a început să-mi bată cu putere, de parcă un batalion de fluturi mi s-ar fi înghesuit în piept. trebuie să precizez că, deşi locuim aproximativ în acelaşi cartier şi frecventăm aceeaşi universitate, nu ne întâlnim foarte des. am întors aşadar capul lung după ea, dar nu m-am oprit din mers. scufundat total în reverie, nici nu mai ştiam pe unde calc. creierul mi se deconectase practic de la realitate şi trecuse pe pilot automat. mă simțeam imponderabil şi fericit ca un poet care tocmai adusese pe lume un poem memorabil. eram, fără putință de scăpare, poet. faptul că nu mai scrisesem un vers de ani buni sau că nu mai publicasem nimic de vreo două decenii devenise dintr-odată un amănunt cu totul secundar, până la urmă de-a dreptul irelevant. cum de mă putusem îndoi vreodată de un asemenea adevăr? şi de unde răsărise certitudinea care mi se părea acum atât de materială? întindeam brațul şi o puteam pipăi: începea acolo unde se terminau buricele degetelor. mai mult, îmi lăsa impresia că fusese acolo dintotdeauna. atâta doar că n-o băgasem în seamă până atunci. era o cunoaştere profundă, completă, irefutabilă. de parcă cineva sau ceva m-ar fi propulsat, cu capul înainte, într-o porțiune minusculă a norului dens care e câmpul akashic iar acest gând, doar câțiva biți de informație divină, mi descărcase instantaneu în minte. poet. îndrăgostit. poet îndrăgostit. cei doi termeni ajunseseră, din punctul meu de vedere, absolut interşanjabili. brusc am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare, din păcate la propriu! înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit întins pe spate pe trotuar, cu mâna dreaptă încleştată încă pe mânerul căruciorului. faza s-a derulat atât de rapid că nu am nicio amintire cu secvența căderii stocată în memorie. am simțit doar o senzație neplăcută de amețeală (care a „durat” probabil câteva microsecunde), şi bam!, am fost jos. alunecasem pe o bucată de gheață perfect mascată sub un strat fin de zăpadă (numită black ice în engleză). primul meu s-a gând s-a îndreptat către cele două cofraje pline cu ouă pe care le purtam în rucsac. în timp ce mă ridicam de la pământ, mi-am zis că, dacă după o aterizare atât de tare nu s-a spart niciun ou, voi considera întâmplarea drept un miracol (acasă am costatat că nu se spărsese niciun ou!). dar osia căruciorului nou-nouț plesnise la un capăt ca un chibrit. am văzut negru în fața ochilor de nervi. mai ales că, imediat după momentul căderii, mi s-a părut că aud un chicotit venind de pe partea cealaltă a străzii (eram într-un cartier rezidențial cu trafic aproape de zero la ora aia). evident că nu-mi ardea pe moment să identific sursa chicotelii, dar puteam să jur că fusese EA. iritat şi umilit, am bătut imediat la uşa casei în fața căreia se petrecuse scena şi, țâfnos, i-am cerut proprietarului, un tip din Orientul Mijlociu sau probabil din India/Pakistan din câte mi-am dat seama, să-mi plătească cei 25 de dolari cât dădusem pe cărucior. după un moment de uluială, individul mi-a răspuns pe un ton zeflemitor, „o să-ți dau 25 de cenți dacă vrei!” i-am spus că o să-l reclam la primărie, că o să fie amendat, şi aşa mai departe, dar nu mi-am dus la îndeplinire amenințarea. a doua zi am trecut pe la Walmart şi am înapoiat căruciorul, cerând un full refund. despre căzătură n-am pomenit nimic. „nu se poate,” i-am zis funcționarei de la Customer Service, „să vindeți produse de o calitate atât de îndoielnică. spuneți şi voi, cărucior cumpărat ieri s-a rupt ca un bețigaş! cum e posibil aşa ceva?” mi-au virat cei 25 de dolari înapoi pe cardul de credit chiar atunci, pe loc.

revenind la situația imposibilă în care mă aflu pe plan sentimental, trebuie să admit că lucrurile au escaladat recent într-o direcție cu totul surprinzătoare şi potențial primejdioasă. vinerea trecută, pe când toată lumea se pregătea de Victoria Day long weekend, m-am dus la biblioteca universitară Rutherford să împrumut antologia bilingvă Darkness Spoken a poetei Ingeborg Bachmann. pentru a avea o reprezentare vizuală corectă a momentului pe care vi-l povestesc mai jos, trebuie să vă spun că biblioteca are două corpuri, numite simplu Rutherford North şi Rutherford South. între cele două clădiri se întinde, pe axa est – vest, un atrium cu bănci şi spații în care studenții de la arte îşi expun din când în când lucrările. ei bine, vineri după-masă, cred că era în jur de ora 5, am pătruns în atrium prin intrarea dinspre vest. eram cu mintea împrăştiată şi de-abia aşteptam să ajung acasă să plonjez nestingherit în volumul de poezie pe care, deja fremătam, aveam finalmente ocazia să-l pipăi, să-l adulmec (fizicalitatea propriu-zisă a cărților îmi provoacă adevărate vertije). pe măsură ce mă apropiam de punctul central al atriumului, unde urma să o cotesc la stânga pentru a intra în corpul nordic al bibliotecii, am observat uşor spre dreapta cum o tânără dezmembra un ansamblu artistic format din cărămizi aşezate în forma unui zid, la care se adăugau alte câteva piese metalice. odată îndepărtate din „zid,” cărămizile erau clădite cu grijă pe o platformă dotată cu patru roți. scena mi-ar fi rămas cu totul indiferentă, dacă nu mi-ar fi sărit în ochi pulpele şi mai ales coapsele artistei, care trebuia să se aplece destul de mult pentru a culege de pe jos cărămizile. rochița de culoare neagră era suficient de scurtă ca să dezvluie o porțiune semnificativă din coapse dar totuşi nu atât de scurtă încât să lase imaginația masculină fără obiectul muncii. aproape simultan am realizat că artista în cauză era tocmai iubirea mea secretă, feblețea pentru care făcusem o adevărată fixație. nu-i văzusem niciodată picioarele până atunci (cu ierni atât de lungi, femeile din oraşul ăsta poartă pantaloni vreo 9 luni pe an), aşa că imaginea acelor coapse perfect sculptate m-a lovit fix în moalele capului. am înghețat ca o pasăre în zbor la minus 30 de grade, neştiind ce să fac, încotro să o apuc.

şocul pe care l-am resimțit ca şi blocajul care mi-a cuprins instantaneu ființa sunt uşor de explicat: după cum ştiți şi dumneavoastră foarte bine, noi bărbații suntem primordial ființe vizuale, adică răspundem mult mai rapid la stimulii de natură vizuală. simpla imagine a unor picioare frumoase sau a unor sâni bine conturați ne dă inevitabil peste cap. o forță nevăzută ne trage preşul de sub tălpi şi apoi se amuză cum ne rostogolim de-a berbeleacul ca nătângii. aşa şi eu. înainte de a continua, trebuie să clarific, totuşi, un lucru. privirea în sine (însoțită desigur de apariția dorinței sexuale) e instinct pur, adică perfect naturală. cu timpul, pe măsură ce ne-am transformat în animale tot mai sofisticate, dimensiunea morală şi-a făcut apariția iar autocenzura, în situații similare celei relatate mai sus, a devenit regula obligatorie. numai că întoarcerea capului (refuzul privirii), la fel ca întoarcerea celuilalt obraz, e un comportament învățat, adică un artefact cultural. el nu se produce de la sine; din contră, necesită o risipă extravagantă de voință. prin urmare, eşecul, care nu constituie nicidecum excepția în asemenea circumstanțe, trebuie judecat cu o oarecare doză de înțelegere. okay, back to my story. în decursul câtorva fracțiuni de secundă, am rulat câteva zeci de scenarii prin minte. cu ochii ațintiți asupra coapselor încercam disperat să găsesc modalitatea cea mai potrivită de a administra momentul ăla minunat cu care destinul se hotărâse să mă pricopsească pe nepusă masă. ea îşi vedea mai departe de treabă, sublim inconştientă de tulburarea care bolborosea în mintea mea la doar câțiva metri distanță. coapsele i se mişcau în continuare apetisant. m-am gândit să mă aşez pe o bancă situată perfect în decor, să scot telefonul şi apoi să filmez pe furiş picioarele dumnezeieşti pe care cel mai probabil nu aveam să le mângâi niciodată în realitate, dar locul era deja ocupat de un student chinez care se zgâia şi el, la fel de flămând, la acelaşi spectacol, deşi era însoțit de un amic. apoi am simțit un impuls aproape irezistibil să mă reped şi să prind, mai exact să frământ, coapsele alea minunate, iresponsabile, cu un gest cât se poate de material. din fericire, am găsit forța necesară să îmi reprim o asemenea izbucnire complet irațională care m-ar fi costat foarte scump. rămas în pană de alternative, am virat spre drepta ca şi cum mi-aş fi văzut linşitit de drum către sala de lectură situată la etajul întâi al corpului sudic. foaierul de la parter, impozant, somptuos, e precedat de un hol minuscul. în partea stângă a acestui hol erau depozitate câteva panouri din lemn folosite pentru diverse afişaje iar în spatele lor, pe un postament cam de înălțimea mea, trona, modelat în bronz, capul poetului Czeslaw Milosz. m-am ascuns în spatele acelor panouri şi, sprijinit de postament, am continuat să admir picioarele alea superbe printr-un geam plasat perfect pentru scopul care mă adusese în colțul cu pricina, întunecat şi protector ca un cuib.

şi atunci s-a petrecut ceva pe cât de neaşteptat pe atât de nebunesc. nemaiputând suporta tensiunea sexuală care atinsese cote paroxiste, mi-am deschis fermoarul de la blugi şi, cu un gest tremurat, am început să mă masturbez. situația mi se părea absolut ireală dar mintea, complet întunecată, refuza să mai colaboreze cu restul organismului (sau invers, cu toate că amănuntul ăsta nu are absolut nicio importanță). m-am lăsat aşadar pradă acelei pasiuni dulci-amărui ca şi cum nimic altceva n-ar mai fi contat. în timp ce mă masturbam, cu un ochi la coapse şi cu unul la holul din stânga mea prin care studenții intrau şi ieşeau din Rutherford South, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ce se petrecea dincolo de panourile alea amărâte, mi-am adus aminte de un citat din Bukowski: „writing a poem is as easy as beating your meat or drinking a bottle of beer,” să scrii un poem e la fel de uşor ca o labă. mda. mi-am dat seama că, încordat la maximum cum eram, pentru mine până şi laba era o operațiune complicată. cum putea deci fi altfel scrierea unui poem? gândindu-mă retrospectiv la toată faza asta în timp ce v-o povestesc, realizez cu stupoare cât de prosteşte m-am expus (la propriu şi la figurat). dacă m-ar fi surprins cineva în ipostaza respectivă aş fi fost arestat imediat pentru act indecent într-un spațiu public. poliția campusului tratează cu maximă severitate derapajele de natură sexuală, oricât de inofensive ar părea ele la prima vedere. dar în momentele alea toate detaliile raționale se făcuseră mici, mici, mici, aproape invizibile. având în vedere că din punct de vedere sexual sunt practic inactiv, nu mi-a luat mult să ajung la climax. secvențele care au urmat sunt blurate, dar țin minte foarte bine că am ejaculat direct pe postamentul sărmanului pan Milosz. m-am strecurat apoi afară din ascunzătoare şi m-am asigurat că în zonă nu era era amplasată nicio cameră de supraveghere. atâta mi-ar mai fi trebuit. am răsuflat uşurat după ce mi-am dat seama că totul era okay. în timp ce treceam prin dreptul ei, grăbindu-mă să ajung în corpul opus al bibliotecii, şi prefăcându-mă în acelaşi timp că nu o văd, am observat cu stupefacție că, fixată pe un trepied şi îndreptată exact înspre fereastra în dosul căruia fusesem ascuns, se afla o cameră de luat vederi minusculă care înregistra chiar procesul dezagregării operei de artă. shit! ceea ce crezusem inițial că era o operațiune inocentă, neutră, total exterioară (sau mai bine spus ulterioară) actului artistic se dovedea a fi de fapt însuşi actul artistic surprins în plină derulare, un work-in-progress desfăşurat ca la carte. iar eu devenisem, involuntar, un participant activ, chiar dacă marginal (deşi nici de chestia asta nu mai puteam fi sigur), în acest spectacol chipurile spontan care părea să întrunească toate elementele constitutive ale unui happening. aveam prin urmare motive întemeiate să suspectez că mizanscena fusese astfel regizată încât să mă cuprindă şi pe mine în distribuție. mai ales pe mine! picioarele mi s-au tăiat brusc, chiar în mijlocul alergării (se apropia ora închiderii aşa că trebuia să mă mişc cu viteză). „ca darul dăruind şi-acum şi pururea şi-n vecii vecilor, amin,” mi-a trecut fulgerător prin minte în timp ce ultimele picături de spermă mi se scurgeau în chilot. în umezeala aia lipicioasă şi caldă am simțit cum se conturează deja sâmburele de oțel al unei nelinişti mai întinse şi mai adânci decât orice închipuire.

m-ați rugat să vă trimit câteva din poemele la care lucrez. sunt încă destul de zdruncinat în momentul de față aşa că vă trimit doar patru. promit mai multe data viitoare. sunt poeme pe care le-ați văzut deja dar nu v-au impresionat în mod special, aşa că le-am revizuit. s-ar putea să nu le mai recunoaşteți.

cu mulțumiri,
Xxxxx Xxxxxx


lumea-i a somnului somnul e lumea întreagă

siamezul meu pneumatic asupra căruia cică exercit
o posesie continuă utilă şi neviciată s-a cocoțat în vârful
oceanului se uită la mine peste umăr dă din cap nu vrea să coboare
îl strig dar nu mai răspunde nicidecum la comenzi
lumea-i a somnului cântă somnul e chiar lumea întreagă
na na na na eeeeeee na na na na
găseşti zice mai multă viață într-un cadavru proaspăt
decât în oraşul ăla în trupul ăla ca vai de capul lui
din care am tocmai plecat
da la doi metri sub pământ viața
clocoteşte într-un ecosistem magnific
viața colcăie şi forfoteşte neobosit
e mai multă viață în vernacularele evului mediu
indiscutabil mai multă viață chiar şi în neurotoxine
fiindcă viața adevărată se întâmplă mereu altundeva
li se întâmplă desigur numai oamenilor cu adevărat speciali
viețile celorlalți muritori conchide siamezul meu pneumatic
curg doar prin cabluri şi aer se holbează la
lume de sub înverşunarea a milioane de pixeli
maşinării imperiale bine unse turate la
maxim visează algoritmi numinoşi
sânul avraamic în care ne facem de bine de rău veacul e
ce mai încoace-încolo super mişto
confortabil ca o cabină la clasa întâi
începe de pretutindeni ca Dumnezeu şi nu se termină niciodată
un biet Matrix până la urmă şi ăla doar holografic
so keep calm and don’t ask too many questions
luați mâncați ne îndeamnă logofeții celeşti
asta e carnea domniilor voastre
luați şi beți ăsta e sângele dumneavoastră
cineva-şi ascute bine securea taie stejari
într-o bună zi ne vom înfige şi noi secera adânc în pământ
va fi seară ne vor aşeza ca pe păpuşi în cutii cartonate
ne vor îngropa în grădină printre straturile
de crucifere şi umbelifere
vom avea la dispoziție tot timpul din lume iar
ridichile vor creşte de jur împrejur tot mai mari
se vor face tot mai roşii tot mai frumoase
hei se bucură siamezul meu pneumatic uite moartea
vezi are o soră mai mică
apoi dă năvală în brațele ei moi primitoare
o pipăie şi urlă este!
dacă ceri un semn zice un semn vei primi
dacă ceri mai multe semnelor semn le vei fi



o viață care seamănă al naibii de bine cu moartea

e noapte şi siamezul pneumatic asupra căruia după cum
încă se crede am stăpânire deplină se scurge afară din trup
în cameră smochinele transpiră cristale de zahăr
o luptă înverşunată se duce la câțiva centimetri sub iarbă
rădăcinile păpădiilor împletesc sârguincios o rețea densă
fire de telegraf se intersectează subteran
în unghiuri perfect drepte
zi şi tu drag siamez pneumatic: aici viață dincolo viață
pe unde calci te împiedici numai de viață
o viață mi te plângi care seamănă al naibii de bine cu moartea
aşteaptă-mă îi strig o să te urmez până la
capătul lumii şi dincolo de ea dacă e cazul
iar el îmi răspunde zice vulpile au vizuini păsările cuiburi
numai eu n-am găsit nici măcar o piatră să-mi aşez sub cap
uită-te mai bine în oglindă: mănânci doar pământ îndoit cu cenuşă
rugina ți-a urcat nestingherită până în gât
limfa spui că-i cleioasă şi amară ca fierea
deasupra pomeților văd cum se cască două gropi cu nisip
cât despre lobul frontal te vaieți că seamănă cu un diamant surdomut
iar pielea ți se desprinde în fâşii lungi de pe umeri
fâlfâie după tine când alergi de juri că-i un drapel sau o mantie
aşa că siamezul meu pneumatic pleacă singur
o ia razna prin lume fără să privească înapoi nici
măcar o secundă volatil ca terebentina
face pe deşteptul se dă drept frate-su ăla de carne
câteodată îl văd: pluteşte liniştit ca o umbră
sau indolent ca lumina



Yhwh

îi ordon siamezului meu pneumatic să se întoarcă acasă
îl ademenesc cu ce-mi vine la mână
sunt prea multe ca să le enumăr pe toate
aici şi oricum ar fi degeaba
apăs butonul rewind şi lumea cu cărnurile ei durdulii
o ia la fugă în sens invers îmi trece vâjâind pe lângă urechi
dar nici urmă de cel pe care-l caut
orbecăi şi în fața mea coboară o cortină de piatră
un zid îmbrăcat de sus până jos în uşi
dincolo de ele se întind cât vezi cu ochii edificii
nemărginite construcții dedalice ale căror coridoare
şi galerii se învârt bine mersi în jurul aceluiaşi centru
labirinte perfide înțesate la tot pasul cu capcane & trape
îmi arunc brațele în sus şi chem numele siamezului meu drag
strig: daimon aristocratic care curgi prin tuburi
glisante ca un sânge prin vene
întoarce-te la mine promit să te aştept îmbrăcat
în roba de sărbătoare
e cea mai frumoasă din toate câte există
ghemuieşte-te în trupul ce ți-a fost dat
cuvintele care-ți ies prin frunte sunt atât de uşoare
că cei care le prind între dinți îşi pierd dintr-odată greutatea
poruncesc vânturilor şi valurilor iar ele i-ascultă
se ridică în aer levitează umblă pe ape
vindecă bolnavii alungă duhurile rele învie morții
cuvinte divine ca o înghețată cu frişcă alunecă pe
esofag precum şarpele într-o scorbură
ascultă: în mijlocul capului îmi creşte un nor
încruntat de consoane din care plouă
sunete zgrunțuroase neînțelese
precum muşcătura de lup



trei maximum patru propoziții

vânturile mari de la răsărit s-au aruncat asupra noastră
vânturile mari de la apus au măturat totul în cale
vânturile mari de la nord s-au vorbit cu vânturile mari
de la sud ca să ne lovească în acelaşi timp
cu o lovitură mortală
unghiile se întorc după soare
frigul stă închis într-un dinte
e-adevărat dragul meu siamez pneumatic ți-am zis mai de
mult că mă agasezi precum caria îndrăgostită de nerv
că şi tu de câte ori nu m-ai repezit—taci îmi ziceai sau aşteaptă
şi eu tăceam sau aşteptam dar poftim retractez:
în miezul tău sălăşluieşte un aer mai robust
decât voi fi eu vreodată
tot ce atingi se preface numaidecât în aur
cuvântul tău drag siamez pneumatic e veşnic
dăinuie pentru totdeauna în lume
eu însumi eram pe atunci mai frumos mai sclipitor mai real
dar acum am ajuns recunosc vrednic de plâns
mi-am legat singur mâinile la spate cu atomii de
carbon din negrul de fum
sunt o corabie care n-are habar înspre ce țărm se îndreaptă
un alergător de cursă lungă rămas mereu
cu un pas în urma propriului trup
îmi port inima bine ascunsă în şolduri sau umeri de piatră
iar dintre toate lucrurile care îi dau lumii strălucire
şi greutate îmi amintesc doar infernul
mai ții minte drag siamez pneumatic—ce nemurire
când nici măcar lumina nu se putea strecura printre noi
şi era subțire cianotică exact ca lama unui jungher
iar noi fredonam împreună I will love you till the end of time
în tot oraşul nu se auzea decât zdrăngănitul
asurzitor al minților noastre
de parcă ne aflam într-o țesătorie de pe
vremea revoluției industriale
zeități impertinente care îşi închipuiau că
pot alerga mai repede decât propriile umbre
mda precum vezi autoscopiile nu-mi fac în general bine
de-acum înainte şi pentru orice eventualitate
o să le spun te iubesc doar necunoscuților—şi atunci foarte rar
fericiți cei al căror siamez pneumatic rămâne
întotdeauna în ei asemeni câinelui închis într-o cuşcă
viața le poate fi rezumată ca tainele universului
în trei maximum patru propoziții



La Force

[made in Canada 100%]

am văzut-o (i-am văzut?) chiar aseară (vineri, 8 februarie) în deschidere la Dan Mangan (pe care vi l-am prezentat undeva mai sus, tot într-un concert de la Massey Hall). am luat decizia într-o fracțiune de secundă. s-a întâmplat astfel. sâmbăta trecută am intrat pe website-ul trupei (vroiam să fac o recomandare ca biblioteca publică să le cumpere CD-ul şi nu ştiam titlul primului album). am intrat de curiozitate şi la secțiunea dedicată concertelor şi am realizat că în aproximativ o săptămână urmau să vină la Edmonton, am cumpărat un bilet pe loc! aş fi preferat să cânte în deschidere la Patrick Watson, dar nah, lumea nu e perfectă deci trebuie luată ca atare (Dan Mangan a fos mişto, nimic de comentat). m-am dezumflat puțin pentru că pe scenă nu au urcat decât ea şi bateristul; în decursul recitalului a devenit clar că ar fi avut nevoie de o trupă în jurul ei. dar în fine, muzica e foarte bună. o recomand călduros.

Live at Massey Hall June 15, 2018
https://www.youtube.com/watch?v=DJlURkg3QLo

CBC Music Full Concert [September 2018]
https://www.youtube.com/watch?v=jzh6S0LMt1o

Lucky One [Official Video]
https://www.youtube.com/watch?v=yqBx2y9rR8E

TBT
https://www.youtube.com/watch?v=XQkVMzj9vTQ

You Amaze Me
https://www.youtube.com/watch?v=Ym37E_9DUvg

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Sun Mar 24, 2019 7:50 am, edited 13 times in total.

Top
 Profile  
 

Display posts from previous:  Sort by  
Post new topic Reply to topic  [ 21 posts ]  Go to page Previous  1, 2, 3  Next


Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 0 guests


You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot post attachments in this forum

Search for:
Jump to:  
Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group