Politehnica Timisoara - forumul suporterilor

It is currently Sun May 31, 2020 1:32 am




Post new topic Reply to topic  [ 34 posts ]  Go to page Previous  1, 2, 3, 4  Next
Author Message
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Thu Feb 14, 2019 11:45 am 
Offline

Joined: Tue Apr 04, 2017 10:40 am
Posts: 28
Scrii poezii foarte intense, phil. Me likey. 8-) Ma bucur să îl cunosc și pe siamezul tău pneumatic.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Jul 07, 2019 9:45 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 63
Hannah Georgas

made in Canada 100%. faină muzică. sehr mişto, tres cool.


[hmm, văd că forumul face figuri când vreau să postez linkuri spre YouTube. okay, am găsit o soluție dar o să-mi ia câteva minute s-o aplic (dar ce nu fac eu pentru drăguța de Hannah.)]

Elephant
aici

Waiting Game
aici

Enemies
aici

Robotic [CBC Music]
aici

Don’t Go [Official Video]
aici

Somebody [Official Video]
aici

Walls [Cantebury Sessions]
aici

Lost Cause [Cantebury Sessions]
aici

You’ve Got a Place Called Home
aici

Somebody [Cardinal Sessions]
aici

The Deep End
aici

Ode to Mom [Live on Exclaim! TV]
aici

Evelyn [CKUA, Edmonton]
aici

Don’t Go [CKUA]
aici

Robotic [Wood & Wires]
aici

Live at Massey Hall, March 5, 2018
aici

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Wed Oct 23, 2019 7:07 am, edited 1 time in total.

Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Mon Aug 26, 2019 9:32 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 63
Do Make Say Think, Canadian post-rock at its best.

L’espalace
aici

Disco & Haze
aici

The Fare to Get There
aici

sau poate şi mai bine albumul lor de debut (self-titled) în întregime.
aici

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Jan 19, 2020 9:28 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 63
ei bine, la minus 30 de grade Celsius (şi bineînțeles mai jos), lumea capătă accente suprarealiste. pe bune, asta nu e doar o figură de stil. la minus 30 de grade Celsius (şi bineînțeles mai jos), lumea nu mai seamănă cu ea însăşi. aici e restaurantul A & W (auzi tu, Home of the Burger Family), dincolo anticariatul Wee Book Inn şi, puțin mai la vest, magazinul The Plaid Giraffe. treci pe lângă ele zilnic dar nu le mai recunoşti. parcă şi strada arată altfel. dar gândurile astea sunt doar mofturi trecătoare, pentru că obiectivul principal e să păstrezi pe o perioadă cât mai lungă bruma de căldură cu care te-ai aventurat pe stradă. cu alte cuvinte, măcar până vine primul autobuz. sunt îmbrăcat astfel: tricou, cămaşă, sacou, pantaloni de corp, blugi cu textura mai groasă, şosete de iarnă, bocanci, haină de iarnă made in Canada cu glugă imensă „îmblănită” (evident din fibre sintetice), mănuşi. sub glugă port o căciulă masivă de lână. fularul îmi acoperă gura şi pomeții. din cauza asta lentilele ochelarilor se aburesc pe dinăuntru de câte ori expir. e cam aiurea dar mă consolez că ochelarii îmi țin şi ei cum pot de cald. mai ales când bate vântul. în timpul rafalelor, temperatura coboară cu cel puțin 10 grade (depinde cât de puternice sunt rafalele). dar chiar şi aşa nu prea ai sorți de izbândă. orice ai face orice ai drege, frigul tot reuşeşte să-şi bage degetele lungi pe sub haine ca să te îmbrățişeze strâns. te gândeşti doar că natura e la urma urmelor atotputernică iar tu, ca membru stimat al unei specii superioare, doar o biată gânganie. am învățat colectiv să ne protejăm cât de cât şi putem supraviețui unor catastrofe naturale minore dar există în mod clar limite. nu ne vom putea măsura niciodată cu forța gigantică a naturii care are capacitatea de a ne zdrobi fără să se străduie prea mult, oricât de avansați am fi din punct de vedere tehnologic.

miercuri dimineața, 15 ianuarie, am coborât din metroul uşor la Universitate la 8:30 dimineața şi am văzut pe un panou de afişaj electronic din stație următoarul anunț: temperature: – 33; wind NW 10 km/h, feels like: – 43; EXTREME COLD WEATHER ALERT ISSUED at such and such time. şi imediat după, ochii mi-au căzut pe un student care coborâse şi el din tren şi care era îmbrăcat doar în short!!! avea geacă de iarnă şi fularul tras peste față dar de la genunchi în jos era doar piele şi os. of course, at – 40 pants are just for wimps.

you gotta be fucking kidding me, right? you really can’t make this stuff up.

miercuri a fost de fapt cel mai frig de două decenii încoace: temperatura a coborât până la – 37.6. încă o dată, asta e temperatura care poate fi citită pe termometru şi nu ia în considerare vântul. cu un vânt de numai 10 km/h, un asemenea monstru e foarte aproape de – 50. observ un trend care nu-mi place deloc. se pare că minimele criminale din timpul iernii tind să coboare, cel puțin în ultimii ani: – 35.5 pe 27 ianuarie 2004, – 36.1 pe 29 ianuarie 2008, – 36.7 pe 13 decembrie 2009. mai frig decât atât a fost doar pe 19 ianuarie 1996: – 37.8. miercuri am fost deci la 0.3 grade de a bate recordul din 1996. ca să nu mai pomenesc de 26 ianuarie 1972 când s-au înregistrat – 40 de grade. după cum se observă, istoric vorbind, în luna ianuarie se înregistrează cele mai scăzute temperaturi. dar asta nu înseamnă nimic. februarie 2019 a fost cel mai friguros februarie din ultimii 40 de ani!!! temperatura medie minimă a fost – 24.4 iar temperatura medie maximă – 14.3. mercurul termometrelor a coborât sub – 20 de grade în 20 din cele 28 de nopți ale lunii şi sub – 30 de trei ori. temperatura medie a lunii fost – 19.4. s-au emis extreme cold warnings în 14 din cele 28 de zile (valorile astea nu includ ceea ce se cheamă winchill factor; ăla e un bonus). în fine, am luat şi uppercut-ul respectiv fain-frumos în bărbie, fără să crâcnim, aşa cum le stă bine unor adulți.

şi cu toate că într-una din zilele trecute a fost mai frig decât pe vârful Everest (!?!), şoselele, în special la intersecții, sunt practic un patinoar, iau unele autobuze au întârzieri de până la o oră față de grafic, şcolile nu s-au închis nici măcar o secundă, iar viața a continuat ca înainte, chiar dacă şchopătând într-o oarecare măsură. ah, am uitat să menționez că a şi nins de vreo câteva ori săptămâna asta, ceea ce înseamnă că am avut de curățat trotuarul o grămadă. jumate de oră la – 30 şi nu mai ai nevoie de gym membership tot anul. super mişto, nu? ce tras la fiare, când poți să dai la zăpadă. două perechi de mănuşi purtate una peste cealaltă şi tot cânt la un pian imaginar în timp ce împing lopata ca să nu-mi înghețe degetele. adevărul e că în asemenea condiții îți dezvolți nişte abilități de care nici n-ai fost conştient că există.

am auzit deseori textul: doar cei puternici rezistă unor asemenea ierni. oricât ți-ai dori să te identifici cu punctul ăsta de vedere flatant, e greu să-ți scoți din minte faptul că nu e, în ultimă instanță, decât un exercițiu de auto-consolare. hai că suntem şi noi buni la ceva. dar ce se întâmplă dacă unii vor să fie buni la cu totul altceva? din păcate, nu toată lumea se poate muta dintr-un loc în altul când i se scoală, mai ales după o anumită vârstă. viața te-a împlântat aici şi dacă nu ți-ai luat catrafusele la timp acum poftim de îndură. se prea poate că gerul crâncen te face mai rezistent; în acelaşi timp însă trebuie recunoscut că e cât se poate de energofag. şi nu mă refer la consumul sporit de electricitate şi gaze naturale. sigur că la sfârşitul unei mini-glaciații de genul ăsta îți vine să exclami un un entuziasm firav şi mai mult ca sigur mimat „yaaay, I’m still around!” dar în realitate simți că eşti epuizat nu atât fizic cât mintal. frigul alienează. frigul te oboseşte emoțional. îți îndepărtează cu rindeaua lui înghețată încă un strat din suflet şi uite aşa te trezeşti că, iarnă după iarnă, sufletul ți-e tot mai subțire, tot mai fragil. iar cele două zile libere din weekend sunt insuficiente pentru a te reseta la nivel nervos. căcat, chestiile astea sună ca dracu’. chiar nu mă plâng, doar constat. s-ar putea ca în toți aceşti ani (în septembrie s-au făcut 18) să fi devenit mai puternic, nu zic nu. atâta doar că nu am reuşit să identific încă spațiul ăla, real sau imaginar, în care propoziția de mai sus e adevărată.

apoi îmi aduc aminte de uraganele, tornadele, inundațiile, cutremurele, erupțiile vulcanice, incendiile de vegetație din alte părți ale lumii şi îmi spun că ianuarie în Edmonton nu e chiar atât de nasol pe cât pare.

powerpop: the perfect antidote to winter gloom (made in Canada 100%)


It's Alright

I Must Cry Out Loud

Dance and Cry

Monkey Tree

Good at Loving You

Get Up

Give Me Back the Night

Back to Life

Only Love

Keep

The Drugs

Body [w/ lyrics]

Burning Pile

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Tue Jan 21, 2020 6:56 am, edited 6 times in total.

Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Jan 19, 2020 10:47 pm 
Offline

Joined: Thu Apr 06, 2017 4:34 pm
Posts: 68
Am “savurat” povestea asta și parca încercam sa ma pun in locul povestitorului și tot ma gândeam unde locuiește omul asta. Știam ca in Canada, dar nu știam locația exactă. Bine ca la sfârșitul textului a fost divulgata și locația și primul lucru pe care l-am făcut a fost sa bag locația pe aplicația de “weather” sa vad cum sta treaba acum - 19 C cu indice de răcire eoliană de -28, deci feels like -28C. Povestea nu este o poveste, e o realitate :mrgreen:

Adevarul e ca vreo 2-3 zile mi-ar plăcea sa vad cum se trăiește aceasta alerta de “extreme cold weather”. Pentru zilele viitoare prognoza e ceva mai buna si după ce ai îndurat frigul asta, temperaturile care vor veni îți vor da o senzație de “feels like summer” 8-)

ps. Am fost Weekend-ul asta la Muntele Mic și am stat la tricou și îmi era cald. Nu am putut face asta pe la sfârșitul lui Septembrie anul trecut, in aceeasi locație. In România au cam dispărut iernile de odinioară.

Later edit: la plecarea din Timișoara termometrul la mașina îmi arată -4C, la Lugoj era la fel, dar cu plus. La o distanța de numai 50 de km și un interval de 30 de minute.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Mon Jan 20, 2020 7:21 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 63
bizone wrote:
Am “savurat” povestea asta și parca încercam sa ma pun in locul povestitorului și tot ma gândeam unde locuiește omul asta. Știam ca in Canada, dar nu știam locația exactă. Bine ca la sfârșitul textului a fost divulgata și locația și primul lucru pe care l-am făcut a fost sa bag locația pe aplicația de “weather” sa vad cum sta treaba acum - 19 C cu indice de răcire eoliană de -28, deci feels like -28C. Povestea nu este o poveste, e o realitate :mrgreen:

Adevarul e ca vreo 2-3 zile mi-ar plăcea sa vad cum se trăiește aceasta alerta de “extreme cold weather”. Pentru zilele viitoare prognoza e ceva mai buna si după ce ai îndurat frigul asta, temperaturile care vor veni îți vor da o senzație de “feels like summer” 8-)

ps. Am fost Weekend-ul asta la Muntele Mic și am stat la tricou și îmi era cald. Nu am putut face asta pe la sfârșitul lui Septembrie anul trecut, in aceeasi locație. In România au cam dispărut iernile de odinioară.

Later edit: la plecarea din Timișoara termometrul la mașina îmi arată -4C, la Lugoj era la fel, dar cu plus. La o distanța de numai 50 de km și un interval de 30 de minute.


you got that right, bizone! :D

într-adevăr, după o perioadă cu temperaturi de minus 30, la minus 15 ai impresia că a venit primăvara. e sincer singurul avantaj legat de minimele extreme la care mă pot gândi. corpul are abilitatea de a se adapta de bine de rău la condițiile climatice în care e nevoit să funcționeze, astfel încât orice schimbare e percepută ca atare: când mercurul o ia în sus relativ la temperaturile cu care să zicem te-ai obişnuit, te ia brusc cu călduri; invers, şocul termic e greu de suportat când sărim prea rapid de la minus 5 la minus 25. valul ăsta de ger a durat "doar" vreo 10 zile (a început prin 9 ianuarie cu temperaturi ceva mai suportabile, de minus 15 sau minus 16, şi ne-a lovit în plin începând cu 13 ianuarie când termometrele au luat-o razna de-a binelea). sigur că 10 zile nu e mult, dar în realitate intervalul ăsta pare etern atunci când eşti prins undeva în mijlocul lui. iar senzația de lentoare e cu atât mai acută atunci când ai deja în spatele tău două luni jumate de iarnă (şi te mai aşteaptă încă cel puțin două luni jumate de-acum înainte). în orice caz, viața încetineşte, totul se desfăşoară parcă în replay dar nu prea ai ce face. eventual numeri zilele, orele, minutele până când situația revine cât de cât la normal. trăieşti practic cu speranța că odată şi odată vremea se va încălzi, chiar dacă numai pentru câteva zile. pentru că la urma urmelor e încă ianuarie şi nu poți spera la mai mult. bagi capul la cutie şi înduri.

pentru mine perioadele astea sunt dificile şi din alt punct de vedere. pe vreme bună, îmi ia aproximativ o oră şi un sfert de acasă până la lucru, răstimp în care schimb trei mijloace de transport în comun: autobuz - metrou uşor - autobuz. ei bine, în condiții vitrege îmi ia cel puțin două ore să parcurg aceeaşi distanță (recordul e de 2 ore 45 de minute). iar de la lucru înapoi acasă povestea se repetă. în asemenea condiții, cea mai mare victorie în ceea ce mă priveşte, ca să-l parafrazez pe Bukowski, nu e neapărat să găsesc conserve de ton ieftine la Dollarama, ci pur şi simplu să ajung la destinația dorită. mi se întâmplă adesea să fiu plecat de acasă 11 sau chiar 12 ore pe zi. nu e uşor să menții ritmul ăsta săptămână după săptămână, mai ales când te lupți cu gerul şi nămeții în acelaşi timp. dacă ninge noaptea, mă trezesc dimineața mai devreme şi curăț zăpada înainte să plec la lucru. iar dacă zăpada e umedă (= foarte grea), când urc în primul autobuz sunt deja stors ca o lămâie (am casa pe colț, deci mai mult de curățat). dacă ninge în timpul zilei, cum ajung seara acasă mă pun la zăpadă. câteodată ninge încontinuu toată noaptea şi toată ziua (my favourite scenario :mrgreen:). atunci curăț trotuarul şi locul de parcare din fața garajului atât dimineața cât şi seara (to the concrete, cum se spune, adică până la beton). mi-am cumpărat o lopată profesională (80 de dolari!), dar mă ajută să îmi termin treaba mai repede pentru că are o lățime apreciabilă. însă când e ger, după aproximativ 20 de minute degetele de la mâini şi picioare dau semne că amorțesc. teroarea începe după ce intru în casă iar zonele "înghețate" revin treptat la normal. e o durere indescriptibilă care durează câteva minute. mă plimb prin casă şi câteodată efectiv îmi vine să plâng de durere. nu vrei să fii lângă mine să auzi ce grozăvii îmi ies pe gură în momentele alea. :oops:

revenind la autobuze. din păcate, arterele din oraş nu au benzi dedicate transportului în comun aşa că autobuzele sunt prinse în ambuteiaje la ora de vârf (dimineața şi seara). pleci de acasă (sau de la lucru) şi nu ştii când ajungi la destinație. şoselele sunt acoperite cu zăpadă înghețată şi dacă oraşul (firmele contractate de primărie) nu aruncă nisip şi criblură suficientă drumurile se transformă în adevărate patinoare. în plus, miercuri (15 ianuarie) a fost atât de frig încât şinele metroului uşor au crăpat efectiv într-un loc, chestie care a generat alte întârzieri. joi şi vineri am pățit-o în stația de autobuz de la Universitate. pe panoul de afişaj electronic scria că următorul autobuz în direcția în care mergeam eu avea să vină în 10 minute (erau de fapt programate să sosească 4 autobuze în răstimp de 2 sau 3 minute). ei bine, atunci mi-am dat seama că minutele "lor" erau mai lungi decât minutele "mele." :lol: cele 10 minute s-au făcut aproximativ 25. mi-am zis la început, hai că nu mai intru în adăpostul din stație, 10 minute o să treacă repede. pardon, la minus 43 (cu vânt) 25 de minute sunt nesfârşite. oricum ai fi îmbrăcat, nu scapi. frigul te ia de la extremități (obraji respectiv degetele de la mâini şi picioare) şi apoi ți se cuibăreşte în chiar miezul ființei. întâi arde ca un fier încins, apoi te scutură ca un curent electric, de parcă ai fi conectat constant la o sursă de 10 - 15 volți. m-am gândit la moartea groaznică pe care au avut-o de îndurat exploratorii regiunilor polare în secolele trecute şi m-au trecut fiorii. sigur că în ultimă instanță e vorba de o încleştare mintală. te lupți contra gerului cu mintea nu cu trupul. trupul nu face altceva decât să urmeze dictatele minții. atâta timp cât mintea rămâne puternică şi limpede, eşti okay. în clipa în care mintea a abandonat lupta, eşti terminat. you fold like a cheap tent. la un moment dat, o şoferiță de autobuz s-a apropiat şi mi-a spus, aproape cu milă, "ştii, autobuzele au întârzieri de până la 60 de minute." nu i-am răspuns nimic, dar m-am gândit, "okay, şi care-i problema? o să iau autobuzul care trebuia să fie aici acum o oră." :mrgreen: :geek:

îmi aduc aminte că în iarna anului 2002-2003 (tot prin ianuarie sau februarie) a trebuit să fug într-o zi până la universitate (eram încă student). pe atunci locuiam la aproximativ 25 de minute de mers pe jos de universitate. afară, un soare minunat şi un cer mai senin ca la Mamaia vara. ştiam foarte bine că e ger dar mi-am zis îmi iau numai blugii, nimic pe dedesubt că ajung repede. big mistake. după vreo 10 minute am simțit cum două cercuri de foc îmi strângeau coapsele. apoi am pierdut legătura cu propriile coapse. efectiv am simțit că între genunchi şi şold nu era nimic decât un spațiu umplut cu aer şi frig. a fost o senzație ireală, parcă pluteam pe perne magnetice. când am ajuns la universitate, m-am repezit în primul laborator informatic, am intrat pe un website cu ştiri meteo şi am văzut că temperatura la ora respectivă (aproximativ 2 după-masa) era minus 33!!! greşeli de genul ăsta în alte circumstanțe (noaptea într-o zonă a oraşului pe care nu o cunoşti) pot fi mortale. a fost un caz acum câțiva ani cu un muncitor temporar venit la lucru în Canada care s-a rătăcit într-o noapte de iarnă pe străzile unui alt oraş din provincie. l-au găsit a doua zi bocnă.

pentru un video destul de interesant despre ce înseamnă iarna în Edmonton, click pe link-ul de mai jos.



Extreme Snowfall in Edmonton

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Feb 23, 2020 12:42 pm 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 63
şi cum ne mai place să ne auto-amăgim că avem creiere capabile să ruleze la aceeaşi viteză cu aceea a evenimentelor din lumea în care suntem personaje principale. întâmplările se apropie apoi se îndepărtează cu viteze diferite. unele trec pe lângă noi, altele ne traversează trupul şi ființa fără a lăsa urme vizibile. câteva, nu foarte multe, ne despică de sus până jos ori ne aruncă în aer. dar de fiecare dată ne încăpățânăm să credem că suntem permanent în control, că dispunem de o viteză de reacție care ne permite să răspundem într-un mod adecvat până şi celor mai neaşteptate provocări. de cele mai multe ori aşa stau lucrurile. din păcate, de cele mai multe ori NU înseamnă întotdeauna.

mergi de pildă pe o străduță liniştită, după-amiaza pe la cinci şi un sfert, şi nici măcar nu-ți trece prin cap că ai putea deveni protagonistul unui moment cu consecințe şi ramificații foarte adânci. fiindcă la ce ar trebui să te aştepți în secundele în care te pregăteşti să coteşti de pe 81 Avenue pe 102 Street aşa cum ai mai făcut-o de atâtea ori în trecut, chiar dacă nu zilnic (sau nici măcar săptămânal), pe traseul spre magazinul No Frills. e la urmelor o zi ca oricare alta, deşi configurația ei numerică, 20/02/20, ar avea darul să te pună pe gânduri iar vocea interioară care îți sugerează că ai putea traversa 102 Street înainte de a o lua spre nord un colț nu pare să aparțină unui sistem de avertizare suprapământeană. aşa că îți continui drumul pe partea de est a străzii 102, acolo unde cel puțin există un trotuar nu doar o simplă bordură ca pe partea cealaltă (mă rog, există şi dincolo dar e plasat în spatele unui gard iar accesul se poate face ceva mai în spate într-o direcție opusă celei în care te deplasezi). vezi cu coada ochiului un grup de trei persoane, care par să alcătuiască o familie, şi un câine scos la plimbare. eşti acum în dreptul magazinului Derks Formal dar ăsta e doar un amănunt nesemnificativ. la ora 5:18 PM (MST), joi 20 februarie 2020, ăsta e un detaliu absolut neimportant. probabil că nu apuci să faci mai mult de zece paşi înspre Whyte Avenue când . . .

mi-am dat seama că am fost proiectat ca din senin în aer. decolasem foarte brusc cu ambele picioare înainte. lucrurile s-au petrecut atât de rapid încât creierul meu nu a avut timpul necesar să proceseze trecerea fulgerătoare din poziția verticală în aceea aproape perfect orizontală, la aproximativ jumătate de metru înălțime. deruta spațială a fost însoțită de o senzație profund dezagreabilă de pierdere a echilibrului şi mai ales a controlului. pur şi simplu nu mai dispuneam de propriul trup, de parcă mecanismele sistemului nervos somatic cu ajutorul cărora îmi pilotam carcasa de carne fuseseră paralizate de nişte forțe exterioare invizibile dar cât se poate de reale. iar ăsta era un fapt pe care nu mai aveam cum să-l schimb. propriul meu trup era acum la dispoziția unor forțe impersonale care îşi urmau cursul în deplin acord cu legile mecanicii clasice. din punctul în care mă aflam nu mai era nimic de făcut. trebuia să accept deznodământul oricare ar fi fost el. repezindu-se din trecut, creierul a reuşit să se sincronizeze finalmente cu prezentul. a fost momentul în care mi-am dat seama ce se întâmplase de fapt: alunecasem pe o porțiune înghețată a trotuarului iar gheața aia nenorocită mă aruncase, la propriu, în aer. impactul cu suprafața de beton avea să urmeze negreşit. din nefericire, nu aveam niciun rucsac în spate care să atenueze cât de cât şocul.

paranteză: după cum se poate vedea, forma narativă la care am apelat pentru a transfera un eveniment din realul vieții în i-realul textului mă obligă să îi aşez părțile componente într-o cronologie mai mult sau mai puțin fictivă: „mai întâi s-a întâmplat asta, apoi cealaltă.” adevărul e că viteza cu care s-au desfăşurat secvențele povestite mai sus şi mai jos a topit practic înşiruirea de micro-momente succesive într-o simultaneitate imposibil de comunicat narativ.

mai întâi am lovit trotuarul cu umerii şi omoplații. apoi, după o perioadă pe care am perceput-o concomitent ca pe o eternitate şi ca pe un interval infinitezimal, am dat cu capul de beton. am simțit efectiv cu fiecare moleculă a trupului pocnetul sec. iar în clipa în care creierul îşi înregistra propria traumă mi s-a aprins instantaneu în fața ochilor o lumină albă. a crescut fulgerător până mi-a ocupat întreg câmpul vizual. apoi s-a stins la fel de rapid cum a apărut şi, dimpreună cu ea, toate celelalte lumini, aproape complet. lights out, cum se spune în engleză. de undeva din spate am auzit vocea îngrozită a unei femei care a exclamat ceva de genul „oh my God, are you okay? are you okay?” m-am ridicat cu greu de pe jos. la 1,85 m şi 92 de kilograme forța impactului fusese suficient de serioasă. unde seismice îmi traversau cu viteză țesuturile şi materia densă a oaselor, ciocnindu-se haotic. cu toată adrenalina pompată de sistem, mă simțeam ca şi cum m-aş fi spart în bucăți. m-am uitat instinctiv la ceas, era 5:20. femeia sub ochii căreia se petrecuse incidentul era deja în magazin, probabil să-i alerteze pe cei dinăuntru că cineva căzuse urât de tot pe porțiunea lor de trotuar. am intrat şi eu după ea. femeia le reproşa vânzătorilor că nu au curățat cum trebuie trotuarul. unul din ei s-a scuzat nătâng aruncând răspunderea pe umerii primăriei (BS, era de datoria lor să mențină trotuarul curat). femeia mi-a dat numărul ei de telefon şi numele în caz că am nevoie de un martor. m-a întrebat de vreo cinci ori dacă nu am nevoie de ajutor, mai mult ca sigur şocată că am reuşit să mă ridic după o căzătură atât de teribilă. apoi s-a scuzat că trebuie să fugă la doctor şi a dispărut. vizibil timorat, unul dintre vânzători şi-a trimis colegul să arunce cu sare pe trotuar. am ieşit împreună să îi arăt unde căzusem. i-am spus cu o voce tremurată dacă îşi dă seama că se poate muri din căzături de genul ăsta. printre scuze repetate mi-a dat o carte de vizită şi m-a rugat să-i scriu CEO-ului lor. „să vedem ce putem face pentru tine,” mi-a spus. yeah, right. apoi am plecat.

pe drumul spre casă, am smuls o foaie din agendă şi mi-am notat concis detaliile importante: am alunecat pe gheață şi am căzut în fața magazinului Derks de la 81 Avenue şi 102 Street. m-am lovit serios cu capul de trotuar. există un martor, numele ei e Jodie şi numărul de telefon la care poate fi găsită e 780-XXX-XXXX. în eventualitatea în care mi-aş fi pierdut cunoştința (sau mai rău), măcar să se ştie ce s-a întâmplat. am ajuns acasă şi imediat l-am sunat pe un coleg de la lucru ca să-l anunț că există o şansă (speram eu foarte mică) să nu ajung la birou a doua zi. am sunat-o şi pe o fostă colegă pensionată între timp. apoi am sunat la 811 (Health Link). fratele mai mic al temutului 911, ăsta e numărul pe care îl poți apela pentru o consultație prin telefon. după o jumătate de oră de aşteptat am fost pus în legătură cu o asistentă, care mi-a spus că numele ei e Claire. i-am povestit de căzătură şi imediat mi-a pus o serie de întrebări: nume, prenume, adresă, data naşterii, când s-a întâmplat incidentul? mi-am pierdut cunoştința? mi-a curs sânge din nas sau din urechi? am vânătăi în spatele urechilor sau în jurul ochilor? îmi pot mişca membrele, gâtul? mă doare capul? am o senzație de greață? am vomitat? am amețeli? mă simt confuz? am tulburări de vedere? am pupilele de mărimi diferite? simt furnicături pe undeva? mi-a cerut să îmi pipăi capul în zona lovită şi inițial am zis nu. mi-era teamă că dacă ating zona aia sensibilă craniul deja fisurat o să se pulverizeze. asistenta mi-a cerut pe un ton ferm să fac ce îmi cere. m-a întrebat dacă mi-a ieşit un cucui, dacă mi-am spart capul şi simt sânge închegat în zona respectivă. cum am răspuns „nu” la toate întrebările şi bazat pe faptul că trecuseră deja două ore de la lovitură, mi-a spus că din ce îşi dă seama sunt okay, dar ca să mă monitorizez în continuare şi să îi sun imediat dacă observ o schimbare semnificativă.

după ce am închis telefonul, mi-am dat seama că deşi nu simțeam nicio durere fizică acută mi-era o spaimă teribilă. parcă mă scufundasem într-o vană umplută cu angoasă în stare pură. nu-mi ieşea din minte un episod petrecut în vara anului 1983 (dacă țin bine minte) într-un sat din munții Zărandului unde locuiau bunicii mei paterni. un vecin s-a îmbătat într-o zi (cred că la Moneasa, dar nu ştiu sigur), a căzut şi s-a lovit cu capul de beton. s-a ridicat singur şi s-a dus acasă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. câteva zile mai târziu a murit (evident ca urmare a loviturii la cap). un amănunt straniu, care m-a tulburat foarte mult timp, a fost că individul cu pricina mi-a făcut o fotografie pe când aveam patru ani (sau ceva de genul) evident la insistența bunicilor mei (am şi acum poza). era ca şi cum un câmp invizibil care îl unea pentru totdeauna pe fotograf de subiectul său într-o singură realitate s-ar fi format în momentul în care butonul de declanşare al aparatului de fotografiat făcuse clic.

ca să nu mai pomenesc de numeroasele incidente despre care am citit în presă, toate cu un scenariu identic: agresorul îşi loveşte victima cu pumnul în figură, victima se prăbuşeşte la pământ, dă cu capul de caldarâm dar reuşeşte să se ridice cu forțe proprii, pleacă acasă, moare după un număr oarecare de ore. după cum bine spune Alexandre Dumas, noaptea toate pisicile sunt negre. am dormit foarte prost în noaptea de joi spre vineri. mi-era frică pur şi simplu că adorm adânc şi nu mă mai trezesc niciodată din somn. nu-mi dau seama de unde până unde dorința asta de a fi perfect conştient în momentul morții (de parcă ar avea vreo importanță în secunda aia faptul că ştii ce se petrece, că moartea nu te ia prin surprindere). e motivul pentru care nu înghit niciodată tranchilizante în timpul unui zbor cu avionul.

pe măsură ce treceau orele şi simptomele îngrijorătoare ale unei posible comoții cerebrale nu-şi făceau apariția, mi-am dat seama că umerii şi în special gâtul absorbiseră partea cea mai însemnată a şocului. am suferit cu alte cuvinte ceea ce în limba engleză se cheamă un whiplash, adică un traumatism al coloanei cervicale cauzat de o mişcare bruscă a capului (înainte sau înapoi). e genul de leziune pe care o prezintă ocupanții unui autoturism în cazul unei frâne bruşte sau al unei ciocniri violente. de exemplu, mă simt înțepenit (că nu pot spune neaparat că mă doare) atunci când încerc să mă întorc de pe-o parte pe alta noaptea în pat sau mai ales atunci când fac efortul să-mi ridic capul de pe pernă fără să mă sprijin de brațe. ştiu din proprie experiență că senzația de disconfort o să mai persiste o bucată de vreme. în toamna anului 2000, pe când îmi făceam masteratul la University of Western Ontario în London, am intrat în coliziune cu un van. eram pe bicicletă şi, inconştient, nu purtam cască de protecție. veneam de la cumpăraturi cu un rucsac plin în spate şi aveam oarece viteză (mă aflam ca toți ceilalți biciclişti pe trotuar) pentru că intrasem într-o pantă descendentă lină. la un moment dat, în dreptul a ceea ce se cheamă un strip mall, van-ul, care venea din spatele meu, a dat să intre în parcare şi mi-a tăiat calea. şoferița mi-a spus după aceea că vorbea cu maică-sa, care era pe locul din dreapta, şi nu m-a observat. având în vedere că îşi schimba direcția de deplasare trebuia să încetinească şi se asigure că nu e nimeni pe trotuar. în fine, m-am trezit cu aripa maşinii la câțiva centimetri în fața mea moment în care mi-am dat seama ce va urma: nici nu am simțit cum am zburat de pe bicicletă şi am aterizat cu capul foarte aproape de o bordură. în chip miraculos ochelarii nu mi-au sărit de pe ochi deşi aveam contuzii la nas şi la frunte. bicicleta, o semicursieră cu roți subțiri, n-a mai fost bună de nimic. inițial nu am avut dureri (individa m-a dus întâi la un spital apoi acasă) şi chiar puteam să merg, evident şchiopătând, dar vreme de două săptămâni după aceea n-am fost bun de nimic. mâ târam pe jos dintr-o cameră în alta a apartamentului (efectiv nu mă mai puteam ține pe picioare) în timp ce vâtătăile de pe coapse treceau prin toate culorile curcubeului. la fiecare mişcare, o durere insuportabilă mă săgeta prin toți muşchii.

revenind la căzătura de joi, a doua zi m-am dat seama ce s-a întâmplat de fapt. magazinul cu pricina are la stradă un acoperământ din prelată montat pe perete la vreo doi metri înălțime (în engleză o asemenea structură se numeşte canopy). fiindcă zăpada care s-a strâns deasupra prelatei nu a fost înlăturată, s-a topit în cursul zilei de joi şi apa a picurat pe toată lungimea trotuarului. cu toate că magazinul e cu vitrinele spre vest, după o anumită oră (destul de devreme) soarele dispare în spatele unui bloc situat vis-a-vis, aşa că temperatura scade până la limita înghețului. combinație perfectă pentru formarea unor porțiuni alunecoase, pe care nici nu le observi dacă te deplasezi în ritm normal. era de datoria angajaților magazinului să se asigure că prelata e scuturată de zăpadă şi trotuarul nu prezintă nicio urmă de gheață. o să fac o plângere la autoritățile municipale pentru că nu e normal să pățeşti aşa ceva pe o stradă centrală din oraş. rămâi schilodit (sau chiar mori) la locul limpede şi nu îți dai seama de ce.

în orice caz, un lucru rămâne cert: începând de joi, 20 februarie 2020, expresia "tare de cap" a căpătat, în ceea ce mă priveşte, un nou sens.

Patrick Watson, Wave (2019), sau cea de-a şaptea întrupare a magiei [entire album].


Dream for Dreaming

The Wave

Strange Rain

Melody Noir

Broken

Turn Out the Lights

Wild Flower

Look at You

Drive

Here Comes the River

LATER EDIT

Patrick Watson on the inspiration for his latest album, Wave

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Mar 08, 2020 11:16 pm 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 63
nu există nefericire, doar oameni nefericiți. fiecare cu cochilia nefericirii sale proprii în spate, colorată idiosincrasic, târâş-grăpiş prin chestia asta mlăştinoasă pe care o numim viață. nu există nefericire, sau dacă totuşi există, n-o găseşti decât la nivel pur lexical ca un conglomerat abstract, lipsit de orice nuanțe individuale. auzi tu: „lipsă de fericire,” sau „stare a celui nefericit” (apud dexonline.ro).

no shit, Sherlock!
thanks, Captain Obvious!

fiindcă ce spun definițiile astea despre nefericirea subsemnatului? nefericirea mea, atunci când îşi scoate la iveală ghearele de felină, care pot fi ale unui pisoi drăguț sau ale unui ditamai tigrul, are un gust unic (fiind cel mai probabil indefinibil) şi e prin excelență cea mai şi cea mai. nicio altă nefericire nu se poate compara cu ea. aiurea, filozofie de doi bani (nici măcar lei). habar n-am unde de unde vin şi unde vreau să ajung scriind lucrurile astea, pur şi simplu m-am trezit în minte cu ideea că nu există nefericire ci doar oameni nefericiți, aşa că o arunc bine-mersi în curțile altora, să se descurce ei cum or putea.

pisica vrea să intre în casă. a fost pe afară, a înfruntat curajoasă gerul şi zăpada, dar acum gata, this joke isn’t funny anymore (nor was it ever, if you ask me). s-a cocoțat pe scaunul care aduce cu un şezlong de pe terasă şi se uită disperată spre uşă. probabil că îşi transmite dorința prin eter sub forma unor unde radio cu speranța că cineva din casă le va intercepta odată şi odată. mă apropii de uşă şi o privesc. în clipa în care mă observă, miaună. ar trebui probabil să precizez, e vorba de un singur mieunat, însă apertura gurii spune totul despre gradul de disperare cu care vrea să pătrundă în casă, în spațiul călduros, confortabil, umplut cu chestii moi pe care se poate dormi în tihnă, acolo unde supuşii îi burduşesc farfuriile cu mâncare ori de câte ori e nevoie iar cutia paralelipipedică în care îşi face necesitățile fiziologice în timpul zilei, când nu e nimeni acasă să-i dea drumul în backyard, e curățată ca prin farmec în fiecare seară. în timp ce umezesc un prosop de hârtie ca să-i şterg lăbuțele (jur că nu-mi dau seama cum se poate murdări pe vremea asta; măcar când plouă sau se topesc zăpezile ştiu o chestie), mă gândesc la semnificația mieunatului. ce-or fi însemnând sunetele care îl compun dacă ar fi să le traduc din limba pisicească? or fi vreun ordin laconic şi tăios, un imperativ de genul „mişcă!”? or fi o rugăminte afectată, „te rooooooog!”, emisă cu scopul bine determinat de a înduioşa chiar şi o inimă de piatră? ori poate că e vorba de o întreagă propoziție, sau, mai mult, chiar de o frază. faptul că mieunatul intră în lume printr-o singură deschidere a gurii n-ar trebui să ne inducă în eroare căci, cine ştie, el s-ar putea să funcționeze pe principiul logogramelor.

noaptea asta America de Nord trece la ora de vară (mă rog, am terminat textul duminică dimineața, after the fact) şi, în ceea ce mă priveşte, consider că mi se fură nu doar o oră de somn, ci cel puțin şase sau şapte (din care nu primesc înapoi decât una, în noiembrie), adică până când ceasul biologic se ajustează la noua realitate. dacă ar fi vorba doar de o oră, ar fi foarte simplu de recuperat. să ne gândim puțin. în fiecare din serile următoare, deşi teoretic o să mă pun în pat ca de obicei, adică la 11 noaptea (ora 10 până mai ieri), de adormit n-o să adorm decât la ora dictată de ceasul biologic. sting lumina, trag plapuma până la gât dar somnul nu vine decât la miezul nopții, pentru că aşa s-a obişnuit organismul în ultimele luni. numai că dimineața, nu pot să mai zăbovesc încă o oră în pat, ca să fiu pe deplin odihnit; nicidecum, la ora 6:50 (care pentru ființa mea e de fapt 5:50) alarma telefonului îmi dă deşteptarea. dar ideea orei de vară îmi place. e nemaipomenit când, de prin a doua jumătate a lunii mai şi până vine solstițiul de vară, la ora 11 noaptea e încă lumină (asta de fapt e recompensa pentru întunericul pe care îl îndurăm mai mult sau mai puțin stoic în noiembrie şi decembrie). dacă ar fi după mine, aş păstra ora de vară şi iarna.

toate ca toate, dar când am citit că Patrick Watson a primit lecții de pian de la o fantomă am dat efectiv pe spate. „Patrick started playing piano when he was a child, of course. The piano used to belong to a boy named Gordon. The boy would appear as a ghost and teach Patrick how to play in the middle of the night. Even if Patrick played at three in the morning, his mother never interrupted these vital lessons. He showed me the photo of Gordon who looked, more or less, like a terrifying psychopath with tuberculosis who probably slit his whole family’s throats while they were sleeping. But I did not say so.” textul întreg poate fi accesat aici şi chiar merită parcurs de la cap la coadă (apropo, chiar dacă Patrick s-a născut în State, ambii săi părinți erau canadieni). lăsând la o parte chestiunea evident spinoasă a veridicității acestei istorii, episodul e delicios, chiar dacă pare decupat dintr-un scenariu hollywoodian de duzină. el se mulează perfect pe calapodul ideii (romantice?) potrivit căreia artistul veritabil este înzestrat cu facultăți extrasenzoriale, dispune cu alte cuvinte de acea capacitate (refuzată muritorilor de rând sau „artiştilor”) de a accede pe tărâmuri miraculoase, situate nu deasupra cât dincolo de dominația legilor naturii.

paranteză: cu fiecare descoperire, ştiința, chiar fără să fie conştientă de lucrul ăsta, face încă un pas în direcția acestui dincolo, cucerindu-l încetul cu încetul, one step at the time. nu poate avea deocamdată pretenția că va ajunge să-l epuizeze complet. un asemenea punct terminus e atât de îndepărtat, temporal vorbind, încât n-are niciun rost să ne referim la el altfel decât în termeni ipotetici. dar pe de altă parte, progresul pe care l-am făcut ca specie e indubitabil. cât ne-a luat (mă refer la homo sapienşi) să ajungem până în locul unde ne aflăm în ziua de azi? ştiința spune că între 300.000 şi 800.000 de ani. pare imens, dar am atins deja etapa unui progres accelerat, exponențial, având în vedere că nu s-au scurs încă 500 de ani de când vorbim despre o revoluție ştiințifică. iar dacă ne apropiem şi mai mult prezent, evoluția devine brutal de abruptă. gândiți-vă numai la saltul pe care l-am realizat din 1900 până în 2020 (incomparabil mai mare decât progresul înregistrat între 1600 şi 1900). sunt perfect conştient că acest progres are şi o latură întunecată, unii ar numi-o chiar demonică, însă asta ține deja de o altă discuție.

în fine, dacă-i asculți muzica, eşti foarte tentat să dai credit ipotezei că Patrick Watson e un artist cu adevărat inspirat (în sensul la care mă refer mai sus).

nu ştiu despre alții, dar eu recunosc că am o oarecare slăbiciune (fascinație?) pentru poveştile cu fantome/stafii/strigoi. nu sunt pregătit să răspund aici la întrebarea crucială cu privire la gradul de realitate (sau adevăr) al unor asemenea anecdote (din simplul motiv că discuția e mult prea complexă pentru a fi abordată în formatul de față), aşa că mă mărginesc să relatez patru episoade din propria mea experiență. penultimul e foarte personal (şi dureros), dar m-am decis totuşi să îl prezint. în orice caz, vreau să rețineți că nu-mi propun să conving pe nimeni de nimic. ar fi complet inutil şi prin urmare lipsit de sens. luați ceea ce urmează ca pe nişte istorisiri comunicate fără nicio ambiție de prozelitism de către un narator de bună credință.

episodul 1. context: prin decembrie 2008 - ianuarie 2009, am început să urmăresc o grămadă de videoclipuri cu stafii pe YouTube. un amic canadian, cu o ureche sensibilă pentru teoriile conspirației, îmi recomandase să caut materiale pe net despre planeta Nibiru şi toate ramificațiile care decurgeau din existența şi manifestarea acestui corp ceresc. fără să-mi dau seama cum s-a întâmplat, am trecut de la Nibiru la ghosts. marea majoritate a acestor filmulețe erau trucate într-un mod ordinar, dar găseai şi din alea, destul de puține, despre cazuri bine documentate care îți trimiteau fiori pe şira spinării pentru că păreau să fie pe cât de reale pe atât de inexplicabile (nu mai intru în detalii). menționez chestia asta pentru că primul din cele patru episoade ar putea fi foarte simplu explicat ca o formă elaborată de auto-sugestie. e la urma urmelor cât se poate de natural ca cineva care vizionează prea multe clipuri cu fantome pe YouTube să aibă senzația că vede (sau aude) năluci şi alte alea. sigur că din perspectiva mea, experiența a fost foarte reală dar nu am martori care să o confirme într-un mod cât de cât obiectiv, deci va trebui să mă credeți pe cuvânt :mrgreen: . s-a întâmplat astfel. era într-o sâmbătă din februarie 2009, cu vreme mai blândă ca de obicei. pe la prânz nevastă-mea spune, vezi că iau fetița la o plimbare cu căruciorul (fetița cea mare avea pe atunci 1 an şi două luni). perfect, mi-am zis, între timp eu o să dau cu mătura prin apartamentul în care locuiam cu chirie. cum dormitoarele şi sufrageria aveau podelele de parchet laminat în timp ce în baie şi în bucătărie era gresie pe jos, măturatul mi-a venit mai la îndemână decât aspiratul. în urechi aveam căştile conectate la un mp3 player Sony. ascultam albumul Scenes from the Second Storey al trupei The God Machine (despre care aflasem pe forum de la altcore), un album excelent de rock alternativ, cu accente întrucâtva mistice, sau cel puțin aşa mi se părea mie pe atunci (de exemplu textul primei piese spune la un moment dat „talk to your imaginary friends/that only you can see). când am ajuns în baie, am tras uşa după mine, dar nu de tot. la un moment dat în timp ce îmi vedeam de treabă, am auzit nişte bătăi distincte în uşă. le-am auzit atât de clar încât am fost convins că nevastă-mea se întorsese deja acasă. am şi mormăit ceva de genul, ai venit aşa repede?, gândindu-mă că nu îmi terminasem încă măturatul. am deschis uşa fiind sigur că o să le văd pe amândouă în fața mea dar, stupoare, nu era nimeni. în clipele de uluială care au urmat, am auzit alte bătăi, mai vagi de data asta, venind dinspre uşa de intrare. m-am dus imediat până acolo, m-am uitat pe vizor, dar culoarul era gol. sângele îmi înghețase deja de tot în vene. când s-a întors nevastă-mea pe bune, după vreun ceas, i-am povestit faza şi evident a pus-o pe seama unor halucinații auditive. nu fusesem sub influența băuturilor alcoolice sau etnobotanicelor, dar tot n-am reuşit să devin mai credibil în ochii ei. habar n-avea, pe atunci, că în curând destinul urma să o arunce şi pe ea, cu o răsucire absolut ironică, în chiar miezul unui episod inexplicabil.

episodul 2. dacă prima întâmplare rămâne suspendată la limita dintre real şi imaginar, cea de-a doua nu mai poate fi negată întrucât s-a petrecut în prezența amândurora, fiind şi mai neverosimilă. după vreo două săptămâni (vreme îndelungată am ştiut şi data exactă; s-ar putea să fi fost 15 februarie dar am uitat complet), într-o duminică seara, stăteam tolănit pe unul din cele două couch-uri în living în timp ce nevastă-mea se învârtea cu rost prin bucătărie. precizez că bucătăria nu era complet izolată de living, aşa că aveam contact vizual direct unul cu celălalt. la vreo trei metri în spatele canapelei pe care stăteam eu, chiar lângă perete, aveam o mini-combină muzicală Philips, cu două boxe detaşabile. toate cele trei piese ale echipamentului erau aşezate pe podea. în CD player era un disc cu muzică pentru copii cumpărat din România. de câte ori aveam ocazia, îi puneam fetiței piese adecvate vârstei (adusesem în Canada un set întreg de CD-uri cu muzică pentru copii cu gândul să avem de unde alege). în seara cu pricina, combina era închisă. era în priză, dar ca să dai drumul la muzică trebuia să faci nu unul ci doi paşi (cu telecomanda, evident), întâi să apeşi butonul „On” şi apoi pe cel „Play.” cumpărasem combina prin 2001, imediat după ce ne-am mutat din London, Ontario la Edmonton. în primii anii am folosit-o destul de frecvent dar după 2008, când mi-am cumpărat primul mp3 player, nu atât de des. niciodată, şi subliniez cuvântul „niciodată,” nu am avut vreo problemă cu combina, înainte sau după seara aia de pomină din februarie 2009, în sensul că a funcționat întotdeauna aşa cum se presupunea că trebuie să funcționeze un aparat de genul respectiv. în fine, cum stăteam pe canapea, m-am uitat la ceas şi mi-am dat seama că se făcuse deja aproape 7 seara. fetița dormea somnul „de după-masă” în patul nostru din dormitorul principal. am tresărit şi i-am spus la nevastă-mea, care era plasată şi ea la vreo 4 – 5 metri de combină, „shoot,” zic, „hai că merg să o trezesc pe fetiță că e aproape 7 şi nu mai doarme cum trebuie la noapte.” nici bine n-am terminat de vorbit că, absolut din senin, combina a pornit singură şi muzica a început să se reverse din boxe. a fost ca şi cum cineva, sau ceva, îmi dăduse o replică absolut neaşteptată, „da băăăh, du-te ia odată fetița din pat că mă ocup eu de entertainment.” în orice caz, am rămas şi eu şi nevastă-mea complet blocați timp de câteva secunde bune. un moment WTF în stare pură. cred, dar nu sunt sigur, că am îngăimat doar ceva de genul „did this just happen?!?” dacă n-am zis-o cu voce tare, am gândit-o cu siguranță. mai trebuie să adaug că, deşi am întors ulterior faza pe toate părțile şi am examinat-o la rece, nu am găsit nicio explicație cât de cât rațională la ceea ce se întâmplase efectiv sub ochii şi urechile noastre: apartamentul nu fusese brusc zguduit de vibrații necunoscute, curentul nu se întrerupsese nici măcar pentru o fracțiune de secundă, afară nu erau descărcări electrice, eu nu mă aşezasem cu curul pe telecomandă, etc. aspectul cel mai sinistru a fost însă timing-ul desăvârşit: ca şi cum cineva, sau ceva, care era acolo împreună cu noi, înțelesese perfect dinamica momentului, alegând să reacționeze la momentul oportun într-un mod cât se poate de evident. de obicei, când se trezea fetița dădeam şi drumul la muzică.

episodul 3. la începutul lunii aprilie 2011 mi-am pierdut tatăl. a intrat (cel mai probabil după un atac cerebral masiv) într-o comă profundă la doar două zile după ce a împlinit 68 de ani şi după alte zece zile totul s-a terminat. într-o seară, puțin după ora nouă, mă îndreptam spre baie cu fetița, ținând-o de mână, ca să o spăl pe dinți înainte de culcare. ea avea pe atunci trei ani jumate. la un moment dat am simțit o atingere pe pulpa stângă aproximativ la jumătatea distanței dintre genunchi şi gleznă, exact pe partea care era fetița. folosesc cuvântul „atingere” în lipsa altuia mai potrivit. contactul fusese suficient de material încât să fie perceput de organele mele de simț ca un eveniment distinct, cu existență de sine stătătoare, dar în acelaşi timp avusese o doză de inefabil ca şi aceea produsă de trecerea unui curent de aer în viteză chiar la suprafața epidermei (purtam un short în seara respectivă). nu am dat o importanță prea mare incidentului, cu toate că fusese plasat într-un context destul de straniu. nu aveam geamurile deschise, deci pe hol nu era nici urmă de curent, fetița nu mă atinsese din greşeală, eu nu eram obosit sau pe jumătate adormit ca să-mi fi imaginat că cineva m-a atins. nicidecum, atingerea fusese cât se poate de reală iar eu o percepusem ca atare. mai mult, am avut senzația că nu fusese deloc rodul întâmplării ci manifestarea fizică a unui act intențional. şi totuşi nu mi s-a părut că trebuie să insist cu explicațiile. se petrecuse o chestie e-adevărat ciudată, but let’s move on. mi-am schimbat radical părerea după vreo jumătate de oră când a sunat telefonul şi fratele meu mi-a spus pe un ton posomorât că tatăl nostru murise (în România se făcuse deja dimineața). decesul fusese pronunțat cu aproximativ o oră înainte ca eu să simt atingerea. trebuie spus că, la momentul respectiv, nu-mi mai văzusem familia din România de doi ani jumate. aveam biletele de avion deja cumpărate pentru vara lui 2011, însă nu i-am spus tatălui meu nimic, deşi l-am sunat să-i urez la mulți ani cu aproximativ 24 de ore înainte să aibe atacul (ce ironie amară). printre ultimele cuvinte pe care mi le-a spus la telefon a fost că el înțelege şi nu se supără dacă nu pot să vin la vară în România să ne revedem. ştia că de-abia îmi găsisem un job şi nu voia să mi-l periclitez cerând un concediu mai consistent ca să-mi ajungă pentru o vizită în țară.

având în vedere că trei din cele patru episoade relatate aici s-au petrecut în acelaşi spațiu, mă întreb dacă nu cumva apartamentul 303 de la 2545 – 116 Street NW în Edmonton era dotat cu un portal invizibil către un alt univers.

episodul 4 s-a petrecut la birou acum vreo doi sau trei ani. într-o zi, pe când îmi vedeam de ale mele la computer, am auzit foarte clar un oftat venind de undeva din dreapta monitoarelor. nu cred că mai trebuie să precizez că eram singur în încăpere şi că nimic din jurul meu nu părea să fie responsabil de ceea ce se întâmplase. dar sunetul a fost atât de limpede că i-am trimis un instant message la nevastă-mea să o întreb dacă totul e okay. mă gândeam, ce naiba, încearcă cineva, sau ceva, să-mi transmită un comunicat crucial pe canale mai puțin ortodoxe? seara când am ajuns acasă mi-a fost teamă ca nu cumva să găsesc un mesaj nasol din România pe robotul telefonului. a doua zi i-am povestit şefei mele de faza asta (e o persoană care abordează asemenea situații cu o minte deschisă) şi ea mi-a zis să aştept puțin. s-a dus la ea în birou, şi-a luat agenda, a răsfoit-o puțin, s-a făcut palidă şi mi-a spus că în ziua în care am auzit oftatul se împlinise fix un an de la moartea unei persoane care lucrase în birou o grămadă de ani înaintea mea (literalmente în acelaşi scaun), dar pe care am ajuns să o cunosc şi eu personal chiar înainte de a se interna într-o clinică de palliative care unde a şi murit. coincidență? evident că-i posibil (probabil cel mai posibil). la urma urmelor fiecare din noi e liber să interpreteze întâmplarea (şi prin extensie întâmplările) de mai sus aşa cum doreşte. după cum spuneam anterior, nu încerc să conving pe nimeni de nimic, doar relatez nişte situații. însă ştiu foarte bine că nu sufăr de halucinații audio-tactilo-vizuale şi ştiu şi mai bine în forul meu intim următorul lucru: absența unor explicații raționale nu e o dovadă concludentă că teritoriile situate dincolo de legile naturii, cel puțin aşa cum le înțelegem în prezent, sunt doar fantasme.


Patrick Watson à l'Olympia de Paris—ARTE Concert, February 26, 2020

Close to Paradise [2006]

Close to Paradise

Daydreamer

Slip into Your Skin

Giver

Weight of the World

The Storm

Mr. Tom

Luscious Life

Drifters

Man Under the Sea

The Great Escape

Sleeping Beauty

Bright Shiny Lights

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Mar 29, 2020 9:57 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 63
şi se făcea că ne învălmăşeam cu toții în mintea unui daimon care visa cu ochii deschişi.

visul creştea în capul daimonului până ajungea de dimensiunile universului. avea o concretețe incontestabilă, era atât de real, atât de palpabil încât ar fi fost o nebunie să susții că era la urma urmelor doar un simplu vis, chiar dacă divin. astfel că nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că locuitorii acestui spațiu oniric remarcabil ajunseseră să fie convinşi că ceea ce percepeau cu ajutorul simțurilor era însăşi realitatea, unica realitate. fiindcă propriile lor vise nu erau decât copii distorsionate, vagi, ale realității.

visul daimonului avea cu siguranță nenumărate proprietăți minunate, dar cea mai extraordinară dintre toate era aceea că admitea simultan interpretări complet opuse, ireconciliabile. se putea argumenta utilizând dovezi chipurile de necontestat şi raționamente extrem de plauzibile că apariția miriadelor de lumi care alcătuiesc universul, inclusiv cea pământeană, nu era decât rodul întâmplării, că nu fusese planificată intenționat până în cele mai minuscule detalii de o inteligență celestă, întrucât nu exista şi nici nu putea să existe în toate universurile posibile vreo entitate care să posede un intelect de un asemenea calibru. iar daimonul însuşi nu părea să fie prea deranjat de interpretarea asta care îi nega practic existența, care îl reducea fără remuşcări la proporțiile unei fantasme, ale unei secreții imateriale din care se înfruptau doar mințile prea exaltate. „go ahead,” părea să spună el, „have your field day, I don’t mind.” căci în atotputernicia şi omnisciența sa, cunoscând foarte bine consecințele pe care aceste judecăți urmau să le producă în timp, ar fi putut aranja în aşa fel încât ca ele să dispară cu mult înainte de a deveni letale. la ce bun până la urmă să ai la dispoziție atâtea legiuni de îngeri devotați dacă nu le foloseşti chibzuit la momentul oportun? tribunalele religioase de pretutindeni s-au amăgit vreme de secole că se bucură de girul divin atunci când îi trimiteau la moarte pe cei care îndrăzneau să pună în discuție dogma oficială. până când, la un moment dat, şi-au dat seama că în loc de susținere dumnezeiască nu aveau în spate (şi sub picioare) decât aer. pardon, aer şi gravitație.

şi totuşi, în ciuda succeselor cu care adepții acestei concepții se puteau lăuda (iar ei nu pierdeau niciun prilej de-a o face), în ciuda enormului prestigiu pe care o astfel de interpretare îl acumulase într-un timp relativ scurt, încât se părea că orice opinie rivală e condamnată din start să sfârşească prin a fi discreditată mai devreme sau mai târziu, ei bine, ei bine în ciuda acestor fapte, confruntarea nu dădea semne că ar fi fost tranşată în mod elegant şi irevocabil. căci oricât de mult şi-ar fi dorit-o, reprezentanții acestei şcoli de gândire nu puteau afirma că dilema existenței sau inexistenței daimonului fusese rezolvată satisfăcător, pentru totdeauna. iar dacă totuşi ei se hazardau să-şi proclame victoria, o făceau de fapt în raport cu un adversar care încetase de fapt să mai existe cu adevărat, cu o biată fantoşă lipsită de conținut semnificativ, un om de paie care mima totuşi zglobiu viața. fiindcă toate concepțiile care se sprijineau fără rezerve pe ideea unui teism tradițional îşi deveniseră aproape pe nesimțite propriile lor simulacre. ce valoare ar putea să aibă victoria, fie ea şi zdrobitoare, obținută în fața unui non-adversar? numai forța şi temeinicia adversarului dă cu adevărat sens victoriei pe care o obții împotriva lui. okay, suntem de acord (mai mult sau mai puțin) că narațiunile cosmogonice pe care se sprijină religiile (iudeo-creştine sau de altă proveniență) nu pot fi interpretate şi acceptate în mod literal. asta a devenit clar ca lumina zilei. dar ar fi o naivitate să credem că aici se termină totul (aşa cum Fukuyama îşi închipuia extrem de naiv că prăbuşirea imperiului sovietic aducea cu sine sfârşitul istoriei). dimpotrivă, s-ar putea spune că aici începe totul. am fost, suntem, şi vom fi mereu în punctul unde putem apăsa butonul unui restart radical, atâta doar că până acum nu am conştientizat-o.

locuim cu siguranță într-o lume ciudată. privim de jur împrejur şi avem impresia că alcătuirea lucrurilor şi însuşi mersul lumii sunt suficient de simple, că ne putem încrede orbeşte cu alte cuvinte în organele noastre de simț şi în raționamentele pe care le formăm pe baza percepțiilor. e foarte tentant să ne închipuim că trăim într-o lume cât se poate de intuitivă. vedem bunăoară cum soarele răsare în fiecare dimineață, cum ne trece pe deasupra capetelor, îndreptându-se în cele din urmă cu un arc de cerc semeț către apus. suntem convinşi aşadar că pământul stă pe loc în timp ce soarele se roteşte zilnic în jurul nostru. şi nu doar soarele, ci mai mult ca sigur întreg universul. numai că treptat-treptat descoperim virtuțile contra-intuitivului, adică a ceea ce se răzvrăteşte împotriva bunului simț sau a simțului realității. realizăm că ceea ce până mai ieri părea o certitudine de neclintit, nu-i în realitate decât o ficțiune. e ca şi cum am fi deschis o cutie a Pandorei, ca şi cum fiecare treaptă pe care am păşi în sus s-ar surpa sub tălpile noastre într-o prăpastie fără fund. şi uite aşa ne trezim că în loc să urcăm ne prăbuşim tot mai adânc. de fapt, senzația de prăbuşire e doar o iluzie. mai corect ar fi să recunoaştem că fiecare adaos la zestrea cunoaşterii, oricât de minuscul ar fi el, ne ajută să devenim cu adevărat conştienți de anvergura misterului prin ale căror ape înotăm bine-mersi. nu ne-am rostogolit în niciun abis din simplul motiv că n-am aflat întotdeauna la fundul lui. urcuşul va fi cu mult mai lung şi mai anevoios decât am fost dispuşi să acceptăm în trecut. l-am putea descrie, din perspectiva noastră limitată, ca fiind infinit. dar probabil că tocmai în asta constă frumusețea lui stranie.

ne putem imagina cu uşurință un scenariu similar în ordinea spirituală a lumii. e o reacție cât se poate de naturală, ca membru al unei specii înşurubate într-un mediu ostil, plin de primejidii la tot pasul, să simți nevoia unei prezențe protectoare omnipotente, ascunsă undeva în spațiul nesfârşit care ți se deschide deasupra capului. la fel de normală este şi tendința de a antropomorfiza această prezență supranaturală, de a-ți proiecta în ea propria imagine, cu bune şi cu rele în egală măsură. Dumnezeul israeliților ne apare ca gelos, plin de mânie atunci când situația o impune, alteori sanguinar de-a dreptul. în acelaşi timp, el constituie sursa şi modelul exemplar al moralității absolute pe care pământenii sunt obligați să o transcrie din limbaj divin în limbaj terestru. zeii elini se comportă şi ei asemenea oamenilor, mânați de patimi şi pasiuni meschine. scrierile sacre (mă refer aici cu precădere la tradiția iudeo-creştină) abundă în relatări ale întâlnirilor revelatorii dintre mintea umană şi cea divină. literatura profetică a Vechiului Testament e un exemplu clasic în acest sens. Noul Testament (si Biblia însăşi) se încheie apoteotic cu o dezvăluire de natură mistică a sfârşitului lumii. scopul vădit al prezentării acestor episoade este justificativ. ele sunt pilonii pe care se sprijină însăşi viziunea despre lume propusă de o anumită cultură. demonstrează, cu alte cuvinte, justețea unui Weltanschauung. „lucrurile sunt în mod indubitabil astfel,” par să susțină smerit profeții, „nu pentru că o spunem noi, ci pentru că Dumnezeu însuşi vorbeşte prin noi.” e ca şi cum divinitatea ar alege să folosească, pentru a se face pe deplin înțeleasă, un limbaj adecvat, nu doar contemporan cu cel al membrilor comunității căreia i se adresează ci şi perfect armonizat cu premisele lor religioase.

dar cu timpul, ideea Dumnezeului biblic, cel care a creat universul într-un joc de glezne de luni până sâmbătă a început să piardă viteză, din motive binecunoscute şi greu de contracarat. cu toate astea, ideea de divinitate nu a fost complet pulverizată. dimpotrivă, ea pare să revină în actualitate, chiar dacă deocamdată pe ocolite. chipul său nu e cel cu care am fost obişnuiți de milenii, dar poate că tocmai asta îi explică energia din spatele renaşterii. un sprijin neaşteptat a venit dintr-o direcție absolut surprinzătoare. odată cu progresul înregistrat de ştiințele medicale, tot mai mulți pacienți în stare critică au putut fi resuscitați după ce au trecut pragul morții clinice. bestsellerul doctorului Raymond Moody, Life after Life (1975), a împământenit termenul de near-death experience (deşi, fără să fie evident conştient de asta, Platon a fost printre cei dintâi care au menționat avant la lettre ceea ce s-ar putea numi un caz de near-death experience—vezi povestea soldatului Er din Republica). povestirile celor care s-au întors din moarte sunt remarcabile prin similitudinea lor, nu neapărat la nivelul conținutului cât la cel al structurii. ele contrazic în mod flagrant nu doar perspectiva materialist reducționistă a majorității oamenilor de ştiință (anume că ceea ce numim „conştiință” ar fi doar un simplu epifenomen, rezultatul unor procese bioelectrice la nivel cerebral şi care prin urmare nu poate exista în afara creierului) ci şi teme fundamentale promovate cu mare eficiență de toate religiile iudeo-creştine (de pildă, ideea unei „judecăți de apoi” urmată fie de o răsplată fie de o pedeapsă, ambele eterne). abundența cazurilor documentate la modul cel mai serios are darul de-a te pune pe gânduri. oricât de anecdotice ar fi, din punct de vedere pur ştiințific, dovezile aduse de povestirile celor care au trecut printr-o asemenea experiență la limita dintre viață şi moarte tot îți vine să spui că nu există fum fără foc. n-o fi asta analogia cea mai bună dar e singura care la care mă pot gândi acum.

aşadar, the show must go on. s-ar părea că amiguitatea epistemologică fundamentală în care ne aflăm prinşi deocamdată aduce cu sine, în ciuda tuturor aparențelor, anumite beneficii subtile. ce farmec ar avea să trăieşti într-o lume în care toate întrebările şi-au aflat răspunsul final? probabil că una din definițiile iadului ar fi exact asta: spațiul în care există doar răspunsuri şi certitudini, unde însăşi posibilitatea interogațiilor fertile a fost amputată pentru totdeauna. iadul, sau zeroul absolut al creativității. la polul opus, paradisul nu ar fi altceva decât un spațiu care musteşte de potențialități, de nenumărate lumi virtuale care aşteaptă doar momentul prielnic de a sparge pojghița realității, de a irumpe în vizibil şi de a-şi proclama (sau şi mai corect, de a-şi revendica) existența concretă. s-ar putea ca daimonul, cel despre care se presupune că viețuieşte în tăriile unde nu există întrebări ci doar răspunsuri, să fi găsit calea regală a ieşirii din iadul plictisului etern. cum? foarte simplu: visând cu ochii deschişi. visându-se pe sine—el, întruchiparea perfecțiunii, definiția de manual a infinitului—sub forma unei mulțimi de ființe imperfecte şi finite. care sunt în stare să producă nu doar cruzimi sau chiar genocide inomabile, ci şi întrebări dintre cele mai profunde. cum ar fi de pildă următoarele: la ce bun toată comedia asta de proporții cosmice? la ce bun desfăşurarea incredibilă de imaginație şi venin, risipa de culori şi forme, revărsările concomitente de barbarie şi grație? cui foloseşte faptul că există universuri multiple? că printre universurile astea există cel puțin unul în pliurile căreia stă adăpostită o lume unde viața bazată pe carbon se poate manifesta? cui foloseşte că înăuntrul acestei lumi a apărut şi a evoluat o specie înzestrată cu abilități cognitive diferite de cele ale restului animalelor nu în grad ci de natură? de ce existăm ca specie, alături de atâtea alte specii? de ce eu însumi exist ca individ, alături de atâția alți indivizi? DE CE?


Plants and Animals

The End of That [Official Video] 1:51 ROTFL; 2:50 and onward ROTFL :lol:

Flowers [Live at Mixart]

Faerie Dance [Live @KEXP, Seattle, March 17, 2012]

Undone Melody [Live @ KEXP Seattle, May 22, 2010]

Celebration [Live @ KEXP Seattle, May 22, 2010]

Lola Who

Kon Tiki [Live @ Baeble Music]

No Worries Gonna Find Us [Official Video]

All of the Time [Live at Mixart]

Stay [Live at Mixart]

Bye Bye Bye [Unofficial Video]

Lightshow [Official Video]

Control Me

New Kind of Love

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Mon Apr 06, 2020 3:16 am, edited 1 time in total.

Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Mon Apr 06, 2020 2:34 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 63
e chiar foarte greu să nu te gândeşti la moarte zilele astea. datorită naturii job-ului merg la birou zilnic. încă merg, atât cât se mai poate (aştept practic în fiecare zi ca ghilotina să cadă finalmente). străzile, autobuzele, trenurile sunt aproape pustii şi par desprinse dintr-un peisaj post-apocaliptic. normal că mi-e teamă. în fiecare dimineață când ies pe uşă mă simt ca şi cum aş roti butoiaşul unui Magnum .357 imaginar, mi-aş lipi revolverul de tâmplă şi aş apăsa pe trăgaci, sperând în tot acest timp ca glonțul ucigaş să nu fie pe țeavă. aproximativ 90% din cei (foarte puțini) care folosesc mijloacele de transport în comun zilele şi săptămânile astea sunt persoane fără adăpost. oameni cu comportament ciudat şi psihic volatil au pus stăpânire pe oraş. îi recunoşti imediat în hanoracele lor negre, gluga trasă peste şapcă, blugii negri jerpeliți iar în spate eternul rucsac ponosit. pretinzi că eşti degajat, dar adevărul e că nu ştii la ce să te aştepți. indivizii ăştia nu se obosesc să respecte normele bunului simț aşa că vorbesc tare, mănâncă, flegmează pe podea, îşi pun bocancii pe banchete, şamd. într-o zi am simțit miros de fum în vagonul de metrou şi când m-am întors am observat cu stupoare că o femeie fără adăpost îşi aprinsese tacticoasă țigara imediat după ce trenul a ajuns în stația de la capăt! sincer nu credeam că o să văd vreodată chestii de genul ăsta în Canada. iar despre forțele de ordine, mai bine să nu vorbim. nici urmă de peace officers pe peroane sau de polițişti în terminalele de autobuze. bănuiesc că se ascund şi ei pe unde pot de coronaviruşi. biletele de călătorie şi abonamentele au fost suspendate deci se călătoreşte pe gratis, afară e (încă) ger (maxima din timpul zilei de miercuri 1 aprilie şi joi 2 aprilie a fost minus 12, după vreo 20 de centimetri de zăpadă căzuți luni şi marți), astfel că nimic nu-i opreşte pe oamenii fără adăpost să se plimbe cu trenul şi autobuzul în toate direcțiile de dimineața până seara, doar aşa ca să mai treacă timpul la căldură. ironic, nu? pentru că se vorbeşte intens zilele astea de social distancing, self-isolation, flattening the curve, lockdown, etc, dar populația cea mai vulnerabilă a devenit dintr-odată şi cea mai mobilă, mişcându-se la propriu şi la figurat dincolo de regulile stabilite pentru ceilalți. nu m-ar mira ca în scurt timp să se transforme într-unul din vectorii principali de răspândire a virusului pe plan local. era de datoria autorităților (orăşeneşti, provinciale şi federale) să găsească o modalitate de a-i proteja pe cei care nu au niciun adăpost (şi indirect de a-i proteja pe membrii comunității care sunt nevoiți să folosească mijloacele de transport în comun zilnic). din cauza restricțiilor impuse pe perioada pandemiei, există numeroase spații disponibile (săli de sport, centre de recreere, etc.) unde persoanele fără adăpost ar putea fi găzduite şi evident hrănite (nu doar pe timpul nopții). e-adevărat că unii dintre aceştia rezistă oricăror încercări de încartiruire forțată, deşi la temperaturile de acum nu cred că ar fi foarte mulți.

vineri dimineața (3 aprilie) am urcat în tren la capătul de sud al liniei de metrou uşor şi, exact când am trecut pe lângă un homeless, pe individ l-a apucat tusea. evident că nu s-a pus problema să-şi acopere gura cu mâneca. am mănuşi chirurgicale şi o sticlă de plastic cu gel dezinfectant în buznar, dar tot mă gândesc oare unde se termină îngrijorarea legitimă şi unde începe paranoia? e o întrebare care va rămâne deocamdată fără răspuns. m-am aşezat la două scaune distanță în vagonul practic gol şi am început să-l urmăresc pe furiş. era tuns chilug dar purta barbă. avea în jur de 30 de ani. în cele 10 minute cât s-a aflat în tren nu a stat locului o secundă, îşi găsea de lucru ba cu una, ba cu alta. la un moment dat a scos din rucsac un pachet destul de voluminos al cărui ambalaj avea culoarea şi consistența staniolului. mai mult ca sigur înăuntru era ceva de-ale gurii (probabil fulgi de ovăz?), dar nu putea fi consumat în condiția în care se afla, adică beton. pe moment am avut impresia că pachetul era înghețat, dar acum îmi dau seama că de fapt conținutul fusese pur şi simplu vidat. neştiind ce să facă sau cum să se descurce cu cărămida aia comestibilă, individul a început să-i care pumni şi sa-i tragă palme. apoi s-a pus să izbească pachetul de bancheta de vizavi dar nici vorbă să-i poată face țăndări conținutul. în cele din urmă, cu un gest suprem de implorare, a început să frece ambalajul cu palmele când pe-o parte când pe cealaltă, ca şi cum ar fi fost o amuletă. din când în când tresărea brusc, de parcă nu doar trunchiul ci corpul întreg i-ar fi fost cuprins de un spasm involuntar. mă uitam prostit la spectacolul ăsta, incapabil de cea mai mică reacție. când am ajuns la South Campus/Fort Edmonton Park, tipul şi-a luat rucascul, a coborât şi a urcat cu aerul cel mai natural din lume în trenul care mergea în direcție inversă spre Century Park, adică stația de unde tocmai veniserăm. am încercat un exercițiu firav de empatie, dar spre ruşinea mea nu am ajuns prea departe. căutam o ancoră, oricât de plăpândă, pentru a fixa pe un teren ferm umanitatea care ne unea dincolo de orice diferențe. n-am reuşit să îndepărtez zgura depozitată la suprafață pentru a mă identifica afectiv cu conținutul acelui numitor comun despre care ştiam că există. trebuie să recunosc că nici n-am încercat prea tare. eram, sufleteşte vorbind, complet amorțit.

marți, 31 martie, am făcut o greşeală care s-ar fi putut să mă coste scump. din fericire, totul s-a terminat cu bine. trebuia să depun un cec la bancă şi am zis că e okay să fac asta când ies la birou (adică după 4:30) la sediul băncii situat puțin la nord de intersecția străzii 104 (Calgary Trail) cu Whyte Avenue. în vremuri normale, asta e o zonă care pulsează de viață (un soi de Corso), însă vremurile de acum nu sunt câtuşi de puțin normale. e adevărat că am o aplicație pe telefon care îmi permite să depun cecul virtual, de acasă sau de la lucru, dar când am aflat de posibilitatea fraudării cartelelor SIM, am decis să mă întorc la modul obişnuit de depunere al cecurilor. old school, ce-i drept, dar cel puțin sigur. ha! în fine, de cele mai multe ori ATM-urile băncilor nu sunt plasate direct în stradă ci într-un spațiu intermediar din interiorul clădirii la care clienții au access şi după orele de program. zona asta e separată de ghişee şi birouri cu ajutorul unui perete mobil de sticlă securizată sau plexiglas foarte solid. problema e că în momentul în care pătrunzi din stradă în „antreul” cu pricina, intri de fapt într-un spațiu fără ieşire. dacă vine cineva din afară peste tine, eşti practic încolțit (cea ce înseamnă literalmente prins într-un colț). primul lucru pe care l-am sesizat când am deschis uşa a fost murdăria de pe jos: firimituri de chips, ambalaje de snack-uri, tot tacâmul, semn că spațiul respectiv fusese folosit ca adăpost temporar. chiar lângă ATM-uri, un individ dubios îşi vedea de treaba lui. deşi nu m-am simțit complet în siguranță, am intrat. mi-am scos repede cardul şi am început să-mi caut cecul. la fel ca în filmele cele mai proaste, ia cecul de unde nu-i. exact când te grăbeşti cel mai tare (şi evident te precipiți ca un idiot), lucrurile se împotmolesc jalnic. finalmente l-am găsit şi mi-am jurat să fac curățenie în buzunarul genții unde îl pusesem. am terminat rapid toată operațiunea şi când să ies, m-am trezit că afară, gata să intre la căldură, se afla un grup de trei sau patru aborigeni vagabonzi, nişte vlăjgani de genul celor cu care preferi să nu te intersectezi nici măcar pe stradă ziua dacă nu-i nici țipenie în jur darămite într-un spațiu închis. unul din ei, care căra după el o bicicletă cel mai probabil furată, a tras un şut butonului prins de tocul de metal al uşii şi folosit cu precădere de persoanele cu mobilitate redusă pentru a deschide uşa automat. am speculat momentul şi m-am strecurat cu viteză printre ei în stradă, îndreptându-mă grăbit spre stația de autobuz. abia atunci mi-am dat seama cât de riscantă fusese imprudența mea. fiindcă era evident că nu m-aş fi putut apăra în cazul unei agresiuni. aş fi fost la cheremul ălora, cu cardul de bancă încă în mână exact lângă ATM-ul de unde se putea procura nişte cold hard cash, on the spot. mmm, all those polymer notes, just four digits away. not a very good place to be in, don’t you think? îmi venea să-mi trag o grămadă de palme peste față şi nenumărați pumni în cap cu toate că-mi țineam mâinile în buzunare. dar mi-am promis un lucru, atunci şi acolo: this will never happen again!

***

visul fusese de o claritate desăvârşită, de un realism insuportabil. la trezire, singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost să nu fie profetic. fiindcă ce ne împiedică să numim visul pe numele său adevărat: o maşină minunată de abolire a timpului, o experiență extracorporală, un salt în afara materiei. visul e plonjonul care sfidează gravitația, e poarta de intrare într-un alt univers, prin definiție extrasenzorial şi acronic, acolo unde apele trecutului şi cele ale viitorului se revarsă în albia infinitezimală a prezentului, lărgind-o nesfârşit în toate direcțiile posibile. visul, ca şi moartea, numai că perceput la o scară diferită sau poate într-un alt registru, e un prezent extins la dimensiunea eternității. imediat ce laşi chiar dacă vremelnic carapacea carnală în urmă, de care eşti încă ancorat cu ajutorul unei corzi argintii lungi, realizezi că timpul însuşi e doar o iluzie creată de faptul că suntem intim întrețesuți, ca animale alcătuite din carne, oase şi sânge, în însăşi textura materiei. mai realizezi că accentele cad cu totul diferit în universul atemporal sau că ceea ce în lumea terestră este acceptat ca adevăr incontestabil, acolo se transformă într-o biată ficțiune. îți dai seama, de pildă, că trupul nu-i decât o mantie stânjenitoare, opacă şi grea care îți retează, în clipa în care o îmbraci, imponderabilitatea şi libertatea cu care erai obişnuit până atunci. visul îți smulge haina masivă de pe umeri cu o mişcare delicată, moment în care devii conştient că tot ceea ce s-a întâmplat, se întâmplă, se va întâmpla, sau s-ar putea întâmpla vreodată în univers, se întâmplă simultan, într-un ACUM infinit. tu însuți (sau însăți) eşti parte integrală a acestei simultaneități de proporții cosmice şi o înțelegi experiențial ca atare.

în visul meu căzusem nu ştiu cum între şinele metroului uşor chiar în stația de la universitate. eram întins pe spate şi vedeam botul primului vagon undeva deasupra mea. era priveliştea pe care cineva o are cu o fracțiune de secundă înainte de a fi zdrobit de tren. imaginile şi mai cu seamă senzațiile pe care le simțeam erau atât de clare şi de reale, de parcă timpul s-ar fi oprit iar întreaga mea ființă s-ar fi concentrat într-un singur punct al conştiinței, fiind astfel capabilă să proceseze evenimentele cu o precizie înspăimântătoare. am înțeles atunci că totul se sfârşise în ceea ce mă privea: aveam să mor negreşit chiar în clipa aia iar ăsta era ultimul gând conştient pe care creierul meu îl putea articula. m-am trezit brusc, înainte ca inevitabilul să se producă, scăldat în lichidul vâscos al unei spaime imposibil de redat de cuvinte. era emoția violentă pe care fiecare organism complex o resimte cu siguranță atunci când înțelege că va fi anihilat pentru totdeauna în mai puțin de o clipă. era ultima zvâcnire care i se mai permite vieții, furtuna dinaintea calmului etern. visul îmi oferise ocazia unui preview dar nu al morții în sine, ci al momentului pe deplin conştient deci cu atât mai înfricoşător care precedă moartea neaşteptată. atunci când am avut visul ăsta, nu mai țin minte anul dar trebuie să fi fost undeva pe la jumătatea primului deceniu al noului mileniu, stația de la universitate era punctul terminus al liniei de metrou. mă gândeam că ceea ce visasem nu avea cum să se împlinească din moment ce metroul din vis, care tocmai se pusese în mişcare, nu se îndrepta spre nord, pe traseul obişnuit, ci spre sud, adică în direcția care pe atunci nici măcar nu exista în realitate. după câțiva ani situația s-a schimbat radical când ruta metroului a fost prelungită, treptat, până în sudul oraşului, la Century Park. astăzi folosesc aproape zilnic stația de la universitate şi nu de puține ori îmi amintesc de visul meu de demult, moment în care devin extrem de precaut: privesc de jur împrejur şi nu mă apropii prea mult de marginea peronului.

dar chiar şi visele cele mai realiste nu trebuie neapărat interpretate ca fiind profetice. la urma urmelor, universul funcționează pe baza legilor mecanicii cuantice şi nu îți trebuie un doctorat în fizică teoretică să înțelegi faptul ca în mecanica cuantică se operează mai degrabă cu probabilități decât cu certitudini. cu aproximativ un an înainte să moară (de ce tocmai în momentul ăla, nu-mi dau seama), maică-mea mi-a dezvăluit că în tinerețe avusese un vis teribil în care se făcea că eu murisem înecat. mă opresc o secundă doar ca să notez o ditamai ironia: eu, cel născut într-o zodie de apă, urma să mor prin înec. durerea pe care maică-mea a simțit-o în vis a fost atât de intensă încât detaliile onirice i s-au gravat în memorie pentru totdeauna. din motive lesne de înțeles, nu mi-a spus niciodată despre visul ei şi cu atât mai puțin despre spaima că s-ar fi putut împlini. nu mic i-a fost şocul când i-am dezvăluit, la rândul meu, chiar atunci, că era să mă înec de două ori în viață, la un interval de câțiva ani. în ambele situații, dacă e să mă gândesc retrospectiv, am fost atât de aproape de moarte încât e un adevărat miracol că am supraviețuit.

prima oară s-a întâmplat în vara anului 1980 la Mamaia, cu puțin înainte de a împlini 13 ani. am intrat în mare de pe un dig dar nu înotam, ci stăteam în picioare pe fund. apa îmi venea cam până la gât. dintr-odată, nu-mi dau seama cum, am simțit că nu mai pot să ating fundul decât cu vârful degetelor de la picioare. nivelul apei urcase periculos de mult, până deasupra bărbiei. am încercat să mă propulsez cu ambele picioare cumva în diagonală, spre dig, dar n-am avut suficientă forță să ies din zona primejdioasă. în curând, singura mişcare pe care o mai puteam face era în plan vertical. mă înălțam din ce în ce mai anevoios prin apa care căpătase consistența smoalei, cât să apuc să trag cu nesaț aer în piept. după câteva zeci de secunde mi-am dat seama că salturile repetate pierdeau treptat din amplitudine. eram tot mai obosit şi ştiam că în scurt timp urma să mă înec. dintr-un sentiment de ruşine prost înțeleasă (cum credeam eu pe atunci) nu am strigat după ajutor. eram conştient de deznodământul care avea să urmeze, dar într-un mod foarte ciudat certitudinea asta venea de undeva din afara mea, ca şi cum m-aş fi exprimat despre mine însumi şi situația disperată în care mă aflam la persoana a treia. subliniez că nu a fost vorba de o decorporalizare; pur şi simplu nu cred că pricepeam cu adevărat însemnătatea a aceea ce avea să se întâmple. în mintea mea, moartea era o chestie evident groaznică împotriva căruia trebuia să lupți cu toată puterea ta de pre-adolescent dar dincolo de asta era o mare necunoscută, ca un concept fără profunzime reală. în orice caz, momentul era de-a dreptul incredibil, ridicol chiar: în jurul meu erau o grămadă de oameni iar eu mă înecam la câțiva metri distanță de ei. mult mai târziu, am citit un articol în care se spunea că reprezentările ficționale ale înecului (mai ales în filme) sunt pline de exagerări menite să augmenteze efectul artistic: vedem sau citim cum cum persoana aflată pe punctul de a se îneca se zbate foarte vizibil şi zgomotos, făcând semne disperate cu mâinile şi urlând după ajutor. în realitate, moartea prin înec e de cele mai multe ori tăcută pentru că întreaga atenție şi energie a celui care se îneacă se concentrează în totalitate pe efortul supraomenesc de a supraviețui cu orice preț. ca unul care s-a aflat într-o situație limită de acest gen nu o dată ci de două ori, confirm că lucrurile stau exact aşa. în fine, tocmai pe când eram gata să abandonez lupta, un bărbat de pe dig şi-a dat finalmente seama că ceva nu era în regulă cu mine. a sărit în apă şi în cateva secunde m-a tras la liman.

cel de-al doilea incident s-a petrecut probabil în 1983 sau 1984. într-o duminică după-masă am ieşit cu toată familia la un picnic + plajă la Albina. la un moment dat, pe când ai mei stăteau la soare, am intrat în Timiş să fac baie. eram de unul singur. mă bălăceam la câțiva metri de mal când scenariul din 1980 s-a repetat aproape la indigo. dintr-o dată mi-am dat seama că alunecasem într-o groapă. îmi aduc perfect aminte că fundul râului era foarte noroios. de câte ori încercam să-mi găsesc un punct de sprijin mai ferm, picioarele mi se scufundau puțin câte puțin în mocirlă. tot ceea ce puteam face pe moment era să-mi mențin cu greu capul la suprafață. şi de data asta am fost convins că situația era fără ieşire, mai ales că, spre deosebire de Mamaia, la Albina nu aveam martori. probabil că dacă aş fi urlat, taică-meu m-ar fi auzit şi s-ar fi repezit să mă scoată din apă. dar, ca şi prima oară, a fost o încleştare cât se poate de silențioasă, chiar dacă una literalmente pe viață şi pe moarte. sincer, habar n-am cum am scăpat în cele din urmă. cred că după câteva minute de efort am reuşit să mă agăț cu mâinile de nişte crengi uscate care pluteau chiar lângă mal dar nu mai țin minte exact. ceea ce ştiu, e că atunci când m-am întors la ai mei m-am purtat cu aerul cel mai firesc din lume, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic ieşit din comun. timp de mai bine de 30 de ani nu am suflat o vorbă nimănui despre cele două incidente.

şi o ieşire minunată din zona de confort.


YAMANTAKA // SONIC TITAN (made in Canada, cu material preponderent nipon)

YT//ST [2012]

Racoon Song

Queens

Oak of Guernica

Reverse Crystal//Murder of a Spider

Hoshi Neko

A Star over Pureland

Crystal Fortress over the Sea of Trees

UZU [2013]

Atlanta

Whale Song

Lamia

Windflower

Hall of Mirrors

Seasickness, Pt 1

Seasickness, Pt 2

Bring Me the Hand of Bloody Benzaiten

One [live @ CMJ PItchfork, Brooklin New York]

Saturn’s Return

Dirt [2018]

CBC Music Full Concert

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 

Display posts from previous:  Sort by  
Post new topic Reply to topic  [ 34 posts ]  Go to page Previous  1, 2, 3, 4  Next


Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest


You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot post attachments in this forum

Search for:
Jump to:  
cron
Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group