Politehnica Timisoara - forumul suporterilor

It is currently Mon Feb 24, 2020 5:55 am




Post new topic Reply to topic  [ 27 posts ]  Go to page Previous  1, 2, 3
Author Message
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Thu Feb 14, 2019 11:45 am 
Offline

Joined: Tue Apr 04, 2017 10:40 am
Posts: 28
Scrii poezii foarte intense, phil. Me likey. 8-) Ma bucur să îl cunosc și pe siamezul tău pneumatic.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Jul 07, 2019 9:45 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 53
Hannah Georgas

made in Canada 100%. faină muzică. sehr mişto, tres cool.


[hmm, văd că forumul face figuri când vreau să postez linkuri spre YouTube. okay, am găsit o soluție dar o să-mi ia câteva minute s-o aplic (dar ce nu fac eu pentru drăguța de Hannah.)]

Elephant
aici

Waiting Game
aici

Enemies
aici

Robotic [CBC Music]
aici

Don’t Go [Official Video]
aici

Somebody [Official Video]
aici

Walls [Cantebury Sessions]
aici

Lost Cause [Cantebury Sessions]
aici

You’ve Got a Place Called Home
aici

Somebody [Cardinal Sessions]
aici

The Deep End
aici

Ode to Mom [Live on Exclaim! TV]
aici

Evelyn [CKUA, Edmonton]
aici

Don’t Go [CKUA]
aici

Robotic [Wood & Wires]
aici

Live at Massey Hall, March 5, 2018
aici

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Wed Oct 23, 2019 7:07 am, edited 1 time in total.

Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Mon Aug 26, 2019 9:32 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 53
Do Make Say Think, Canadian post-rock at its best.

L’espalace
aici

Disco & Haze
aici

The Fare to Get There
aici

sau poate şi mai bine albumul lor de debut (self-titled) în întregime.
aici

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Jan 19, 2020 9:28 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 53
ei bine, la minus 30 de grade Celsius (şi bineînțeles mai jos), lumea capătă accente suprarealiste. pe bune, asta nu e doar o figură de stil. la minus 30 de grade Celsius (şi bineînțeles mai jos), lumea nu mai seamănă cu ea însăşi. aici e restaurantul A & W (auzi tu, Home of the Burger Family), dincolo anticariatul Wee Book Inn şi, puțin mai la vest, magazinul The Plaid Giraffe. treci pe lângă ele zilnic dar nu le mai recunoşti. parcă şi strada arată altfel. dar gândurile astea sunt doar mofturi trecătoare, pentru că obiectivul principal e să păstrezi pe o perioadă cât mai lungă bruma de căldură cu care te-ai aventurat pe stradă. cu alte cuvinte, măcar până vine primul autobuz. sunt îmbrăcat astfel: tricou, cămaşă, sacou, pantaloni de corp, blugi cu textura mai groasă, şosete de iarnă, bocanci, haină de iarnă made in Canada cu glugă imensă „îmblănită” (evident din fibre sintetice), mănuşi. sub glugă port o căciulă masivă de lână. fularul îmi acoperă gura şi pomeții. din cauza asta lentilele ochelarilor se aburesc pe dinăuntru de câte ori expir. e cam aiurea dar mă consolez că ochelarii îmi țin şi ei cum pot de cald. mai ales când bate vântul. în timpul rafalelor, temperatura coboară cu cel puțin 10 grade (depinde cât de puternice sunt rafalele). dar chiar şi aşa nu prea ai sorți de izbândă. orice ai face orice ai drege, frigul tot reuşeşte să-şi bage degetele lungi pe sub haine ca să te îmbrățişeze strâns. te gândeşti doar că natura e la urma urmelor atotputernică iar tu, ca membru stimat al unei specii superioare, doar o biată gânganie. am învățat colectiv să ne protejăm cât de cât şi putem supraviețui unor catastrofe naturale minore dar există în mod clar limite. nu ne vom putea măsura niciodată cu forța gigantică a naturii care are capacitatea de a ne zdrobi fără să se străduie prea mult, oricât de avansați am fi din punct de vedere tehnologic.

miercuri dimineața, 15 ianuarie, am coborât din metroul uşor la Universitate la 8:30 dimineața şi am văzut pe un panou de afişaj electronic din stație următoarul anunț: temperature: – 33; wind NW 10 km/h, feels like: – 43; EXTREME COLD WEATHER ALERT ISSUED at such and such time. şi imediat după, ochii mi-au căzut pe un student care coborâse şi el din tren şi care era îmbrăcat doar în short!!! avea geacă de iarnă şi fularul tras peste față dar de la genunchi în jos era doar piele şi os. of course, at – 40 pants are just for wimps.

you gotta be fucking kidding me, right? you really can’t make this stuff up.

miercuri a fost de fapt cel mai frig de două decenii încoace: temperatura a coborât până la – 37.6. încă o dată, asta e temperatura care poate fi citită pe termometru şi nu ia în considerare vântul. cu un vânt de numai 10 km/h, un asemenea monstru e foarte aproape de – 50. observ un trend care nu-mi place deloc. se pare că minimele criminale din timpul iernii tind să coboare, cel puțin în ultimii ani: – 35.5 pe 27 ianuarie 2004, – 36.1 pe 29 ianuarie 2008, – 36.7 pe 13 decembrie 2009. mai frig decât atât a fost doar pe 19 ianuarie 1996: – 37.8. miercuri am fost deci la 0.3 grade de a bate recordul din 1996. ca să nu mai pomenesc de 26 ianuarie 1972 când s-au înregistrat – 40 de grade. după cum se observă, istoric vorbind, în luna ianuarie se înregistrează cele mai scăzute temperaturi. dar asta nu înseamnă nimic. februarie 2019 a fost cel mai friguros februarie din ultimii 40 de ani!!! temperatura medie minimă a fost – 24.4 iar temperatura medie maximă – 14.3. mercurul termometrelor a coborât sub – 20 de grade în 20 din cele 28 de nopți ale lunii şi sub – 30 de trei ori. temperatura medie a lunii fost – 19.4. s-au emis extreme cold warnings în 14 din cele 28 de zile (valorile astea nu includ ceea ce se cheamă winchill factor; ăla e un bonus). în fine, am luat şi uppercut-ul respectiv fain-frumos în bărbie, fără să crâcnim, aşa cum le stă bine unor adulți.

şi cu toate că într-una din zilele trecute a fost mai frig decât pe vârful Everest (!?!), şoselele, în special la intersecții, sunt practic un patinoar, iau unele autobuze au întârzieri de până la o oră față de grafic, şcolile nu s-au închis nici măcar o secundă, iar viața a continuat ca înainte, chiar dacă şchopătând într-o oarecare măsură. ah, am uitat să menționez că a şi nins de vreo câteva ori săptămâna asta, ceea ce înseamnă că am avut de curățat trotuarul o grămadă. jumate de oră la – 30 şi nu mai ai nevoie de gym membership tot anul. super mişto, nu? ce tras la fiare, când poți să dai la zăpadă. două perechi de mănuşi purtate una peste cealaltă şi tot cânt la un pian imaginar în timp ce împing lopata ca să nu-mi înghețe degetele. adevărul e că în asemenea condiții îți dezvolți nişte abilități de care nici n-ai fost conştient că există.

am auzit deseori textul: doar cei puternici rezistă unor asemenea ierni. oricât ți-ai dori să te identifici cu punctul ăsta de vedere flatant, e greu să-ți scoți din minte faptul că nu e, în ultimă instanță, decât un exercițiu de auto-consolare. hai că suntem şi noi buni la ceva. dar ce se întâmplă dacă unii vor să fie buni la cu totul altceva? din păcate, nu toată lumea se poate muta dintr-un loc în altul când i se scoală, mai ales după o anumită vârstă. viața te-a împlântat aici şi dacă nu ți-ai luat catrafusele la timp acum poftim de îndură. se prea poate că gerul crâncen te face mai rezistent; în acelaşi timp însă trebuie recunoscut că e cât se poate de energofag. şi nu mă refer la consumul sporit de electricitate şi gaze naturale. sigur că la sfârşitul unei mini-glaciații de genul ăsta îți vine să exclami un un entuziasm firav şi mai mult ca sigur mimat „yaaay, I’m still around!” dar în realitate simți că eşti epuizat nu atât fizic cât mintal. frigul alienează. frigul te oboseşte emoțional. îți îndepărtează cu rindeaua lui înghețată încă un strat din suflet şi uite aşa te trezeşti că, iarnă după iarnă, sufletul ți-e tot mai subțire, tot mai fragil. iar cele două zile libere din weekend sunt insuficiente pentru a te reseta la nivel nervos. căcat, chestiile astea sună ca dracu’. chiar nu mă plâng, doar constat. s-ar putea ca în toți aceşti ani (în septembrie s-au făcut 18) să fi devenit mai puternic, nu zic nu. atâta doar că nu am reuşit să identific încă spațiul ăla, real sau imaginar, în care propoziția de mai sus e adevărată.

apoi îmi aduc aminte de uraganele, tornadele, inundațiile, cutremurele, erupțiile vulcanice, incendiile de vegetație din alte părți ale lumii şi îmi spun că ianuarie în Edmonton nu e chiar atât de nasol pe cât pare.

powerpop: the perfect antidote to winter gloom (made in Canada 100%)


It's Alright

I Must Cry Out Loud

Dance and Cry

Monkey Tree

Good at Loving You

Get Up

Give Me Back the Night

Back to Life

Only Love

Keep

The Drugs

Body [w/ lyrics]

Burning Pile

_________________
less is more . . . more or less.


Last edited by phil™ on Tue Jan 21, 2020 6:56 am, edited 6 times in total.

Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Jan 19, 2020 10:47 pm 
Offline

Joined: Thu Apr 06, 2017 4:34 pm
Posts: 68
Am “savurat” povestea asta și parca încercam sa ma pun in locul povestitorului și tot ma gândeam unde locuiește omul asta. Știam ca in Canada, dar nu știam locația exactă. Bine ca la sfârșitul textului a fost divulgata și locația și primul lucru pe care l-am făcut a fost sa bag locația pe aplicația de “weather” sa vad cum sta treaba acum - 19 C cu indice de răcire eoliană de -28, deci feels like -28C. Povestea nu este o poveste, e o realitate :mrgreen:

Adevarul e ca vreo 2-3 zile mi-ar plăcea sa vad cum se trăiește aceasta alerta de “extreme cold weather”. Pentru zilele viitoare prognoza e ceva mai buna si după ce ai îndurat frigul asta, temperaturile care vor veni îți vor da o senzație de “feels like summer” 8-)

ps. Am fost Weekend-ul asta la Muntele Mic și am stat la tricou și îmi era cald. Nu am putut face asta pe la sfârșitul lui Septembrie anul trecut, in aceeasi locație. In România au cam dispărut iernile de odinioară.

Later edit: la plecarea din Timișoara termometrul la mașina îmi arată -4C, la Lugoj era la fel, dar cu plus. La o distanța de numai 50 de km și un interval de 30 de minute.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Mon Jan 20, 2020 7:21 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 53
bizone wrote:
Am “savurat” povestea asta și parca încercam sa ma pun in locul povestitorului și tot ma gândeam unde locuiește omul asta. Știam ca in Canada, dar nu știam locația exactă. Bine ca la sfârșitul textului a fost divulgata și locația și primul lucru pe care l-am făcut a fost sa bag locația pe aplicația de “weather” sa vad cum sta treaba acum - 19 C cu indice de răcire eoliană de -28, deci feels like -28C. Povestea nu este o poveste, e o realitate :mrgreen:

Adevarul e ca vreo 2-3 zile mi-ar plăcea sa vad cum se trăiește aceasta alerta de “extreme cold weather”. Pentru zilele viitoare prognoza e ceva mai buna si după ce ai îndurat frigul asta, temperaturile care vor veni îți vor da o senzație de “feels like summer” 8-)

ps. Am fost Weekend-ul asta la Muntele Mic și am stat la tricou și îmi era cald. Nu am putut face asta pe la sfârșitul lui Septembrie anul trecut, in aceeasi locație. In România au cam dispărut iernile de odinioară.

Later edit: la plecarea din Timișoara termometrul la mașina îmi arată -4C, la Lugoj era la fel, dar cu plus. La o distanța de numai 50 de km și un interval de 30 de minute.


you got that right, bizone! :D

într-adevăr, după o perioadă cu temperaturi de minus 30, la minus 15 ai impresia că a venit primăvara. e sincer singurul avantaj legat de minimele extreme la care mă pot gândi. corpul are abilitatea de a se adapta de bine de rău la condițiile climatice în care e nevoit să funcționeze, astfel încât orice schimbare e percepută ca atare: când mercurul o ia în sus relativ la temperaturile cu care să zicem te-ai obişnuit, te ia brusc cu călduri; invers, şocul termic e greu de suportat când sărim prea rapid de la minus 5 la minus 25. valul ăsta de ger a durat "doar" vreo 10 zile (a început prin 9 ianuarie cu temperaturi ceva mai suportabile, de minus 15 sau minus 16, şi ne-a lovit în plin începând cu 13 ianuarie când termometrele au luat-o razna de-a binelea). sigur că 10 zile nu e mult, dar în realitate intervalul ăsta pare etern atunci când eşti prins undeva în mijlocul lui. iar senzația de lentoare e cu atât mai acută atunci când ai deja în spatele tău două luni jumate de iarnă (şi te mai aşteaptă încă cel puțin două luni jumate de-acum înainte). în orice caz, viața încetineşte, totul se desfăşoară parcă în replay dar nu prea ai ce face. eventual numeri zilele, orele, minutele până când situația revine cât de cât la normal. trăieşti practic cu speranța că odată şi odată vremea se va încălzi, chiar dacă numai pentru câteva zile. pentru că la urma urmelor e încă ianuarie şi nu poți spera la mai mult. bagi capul la cutie şi înduri.

pentru mine perioadele astea sunt dificile şi din alt punct de vedere. pe vreme bună, îmi ia aproximativ o oră şi un sfert de acasă până la lucru, răstimp în care schimb trei mijloace de transport în comun: autobuz - metrou uşor - autobuz. ei bine, în condiții vitrege îmi ia cel puțin două ore să parcurg aceeaşi distanță (recordul e de 2 ore 45 de minute). iar de la lucru înapoi acasă povestea se repetă. în asemenea condiții, cea mai mare victorie în ceea ce mă priveşte, ca să-l parafrazez pe Bukowski, nu e neapărat să găsesc conserve de ton ieftine la Dollarama, ci pur şi simplu să ajung la destinația dorită. mi se întâmplă adesea să fiu plecat de acasă 11 sau chiar 12 ore pe zi. nu e uşor să menții ritmul ăsta săptămână după săptămână, mai ales când te lupți cu gerul şi nămeții în acelaşi timp. dacă ninge noaptea, mă trezesc dimineața mai devreme şi curăț zăpada înainte să plec la lucru. iar dacă zăpada e umedă (= foarte grea), când urc în primul autobuz sunt deja stors ca o lămâie (am casa pe colț, deci mai mult de curățat). dacă ninge în timpul zilei, cum ajung seara acasă mă pun la zăpadă. câteodată ninge încontinuu toată noaptea şi toată ziua (my favourite scenario :mrgreen:). atunci curăț trotuarul şi locul de parcare din fața garajului atât dimineața cât şi seara (to the concrete, cum se spune, adică până la beton). mi-am cumpărat o lopată profesională (80 de dolari!), dar mă ajută să îmi termin treaba mai repede pentru că are o lățime apreciabilă. însă când e ger, după aproximativ 20 de minute degetele de la mâini şi picioare dau semne că amorțesc. teroarea începe după ce intru în casă iar zonele "înghețate" revin treptat la normal. e o durere indescriptibilă care durează câteva minute. mă plimb prin casă şi câteodată efectiv îmi vine să plâng de durere. nu vrei să fii lângă mine să auzi ce grozăvii îmi ies pe gură în momentele alea. :oops:

revenind la autobuze. din păcate, arterele din oraş nu au benzi dedicate transportului în comun aşa că autobuzele sunt prinse în ambuteiaje la ora de vârf (dimineața şi seara). pleci de acasă (sau de la lucru) şi nu ştii când ajungi la destinație. şoselele sunt acoperite cu zăpadă înghețată şi dacă oraşul (firmele contractate de primărie) nu aruncă nisip şi criblură suficientă drumurile se transformă în adevărate patinoare. în plus, miercuri (15 ianuarie) a fost atât de frig încât şinele metroului uşor au crăpat efectiv într-un loc, chestie care a generat alte întârzieri. joi şi vineri am pățit-o în stația de autobuz de la Universitate. pe panoul de afişaj electronic scria că următorul autobuz în direcția în care mergeam eu avea să vină în 10 minute (erau de fapt programate să sosească 4 autobuze în răstimp de 2 sau 3 minute). ei bine, atunci mi-am dat seama că minutele "lor" erau mai lungi decât minutele "mele." :lol: cele 10 minute s-au făcut aproximativ 25. mi-am zis la început, hai că nu mai intru în adăpostul din stație, 10 minute o să treacă repede. pardon, la minus 43 (cu vânt) 25 de minute sunt nesfârşite. oricum ai fi îmbrăcat, nu scapi. frigul te ia de la extremități (obraji respectiv degetele de la mâini şi picioare) şi apoi ți se cuibăreşte în chiar miezul ființei. întâi arde ca un fier încins, apoi te scutură ca un curent electric, de parcă ai fi conectat constant la o sursă de 10 - 15 volți. m-am gândit la moartea groaznică pe care au avut-o de îndurat exploratorii regiunilor polare în secolele trecute şi m-au trecut fiorii. sigur că în ultimă instanță e vorba de o încleştare mintală. te lupți contra gerului cu mintea nu cu trupul. trupul nu face altceva decât să urmeze dictatele minții. atâta timp cât mintea rămâne puternică şi limpede, eşti okay. în clipa în care mintea a abandonat lupta, eşti terminat. you fold like a cheap tent. la un moment dat, o şoferiță de autobuz s-a apropiat şi mi-a spus, aproape cu milă, "ştii, autobuzele au întârzieri de până la 60 de minute." nu i-am răspuns nimic, dar m-am gândit, "okay, şi care-i problema? o să iau autobuzul care trebuia să fie aici acum o oră." :mrgreen: :geek:

îmi aduc aminte că în iarna anului 2002-2003 (tot prin ianuarie sau februarie) a trebuit să fug într-o zi până la universitate (eram încă student). pe atunci locuiam la aproximativ 25 de minute de mers pe jos de universitate. afară, un soare minunat şi un cer mai senin ca la Mamaia vara. ştiam foarte bine că e ger dar mi-am zis îmi iau numai blugii, nimic pe dedesubt că ajung repede. big mistake. după vreo 10 minute am simțit cum două cercuri de foc îmi strângeau coapsele. apoi am pierdut legătura cu propriile coapse. efectiv am simțit că între genunchi şi şold nu era nimic decât un spațiu umplut cu aer şi frig. a fost o senzație ireală, parcă pluteam pe perne magnetice. când am ajuns la universitate, m-am repezit în primul laborator informatic, am intrat pe un website cu ştiri meteo şi am văzut că temperatura la ora respectivă (aproximativ 2 după-masa) era minus 33!!! greşeli de genul ăsta în alte circumstanțe (noaptea într-o zonă a oraşului pe care nu o cunoşti) pot fi mortale. a fost un caz acum câțiva ani cu un muncitor temporar venit la lucru în Canada care s-a rătăcit într-o noapte de iarnă pe străzile unui alt oraş din provincie. l-au găsit a doua zi bocnă.

pentru un video destul de interesant despre ce înseamnă iarna în Edmonton, click pe link-ul de mai jos.



Extreme Snowfall in Edmonton

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Feb 23, 2020 12:42 pm 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 53
şi cum ne mai place să ne auto-amăgim că avem creiere capabile să ruleze la aceeaşi viteză cu aceea a evenimentelor din lumea în care suntem personaje principale. întâmplările se apropie apoi se îndepărtează cu viteze diferite. unele trec pe lângă noi, altele ne traversează trupul şi ființa fără a lăsa urme vizibile. câteva, nu foarte multe, ne despică de sus până jos ori ne aruncă în aer. dar de fiecare dată ne încăpățânăm să credem că suntem permanent în control, că dispunem de o viteză de reacție care ne permite să răspundem într-un mod adecvat până şi celor mai neaşteptate provocări. de cele mai multe ori aşa stau lucrurile. din păcate, de cele mai multe ori NU înseamnă întotdeauna.

mergi de pildă pe o străduță liniştită, după-amiaza pe la cinci şi un sfert, şi nici măcar nu-ți trece prin cap că ai putea deveni protagonistul unui moment cu consecințe şi ramificații foarte adânci. fiindcă la ce ar trebui să te aştepți în secundele în care te pregăteşti să coteşti de pe 81 Avenue pe 102 Street aşa cum ai mai făcut-o de atâtea ori în trecut, chiar dacă nu zilnic (sau nici măcar săptămânal), pe traseul spre magazinul No Frills. e la urmelor o zi ca oricare alta, deşi configurația ei numerică, 20/02/20, ar avea darul să te pună pe gânduri iar vocea interioară care îți sugerează că ai putea traversa 102 Street înainte de a o lua spre nord un colț nu pare să aparțină unui sistem de avertizare suprapământeană. aşa că îți continui drumul pe partea de est a străzii 102, acolo unde cel puțin există un trotuar nu doar o simplă bordură ca pe partea cealaltă (mă rog, există şi dincolo dar e plasat în spatele unui gard iar accesul se poate face ceva mai în spate într-o direcție opusă celei în care te deplasezi). vezi cu coada ochiului un grup de trei persoane, care par să alcătuiască o familie, şi un câine scos la plimbare. eşti acum în dreptul magazinului Derks Formal dar ăsta e doar un amănunt nesemnificativ. la ora 5:18 PM (MST), joi 20 februarie 2020, ăsta e un detaliu absolut neimportant. probabil că nu apuci să faci mai mult de zece paşi înspre Whyte Avenue când . . .

mi-am dat seama că am fost proiectat ca din senin în aer. decolasem foarte brusc cu ambele picioare înainte. lucrurile s-au petrecut atât de rapid încât creierul meu nu a avut timpul necesar să proceseze trecerea fulgerătoare din poziția verticală în aceea aproape perfect orizontală, la aproximativ jumătate de metru înălțime. deruta spațială a fost însoțită de o senzație profund dezagreabilă de pierdere a echilibrului şi mai ales a controlului. pur şi simplu nu mai dispuneam de propriul trup, de parcă mecanismele voliționale cu ajutorul cărora îmi pilotam carcasa de carne fuseseră paralizate de nişte forțe exterioare invizibile dar cât se poate de reale. iar ăsta era un fapt pe care nu mai aveam cum să-l schimb. propriul meu trup era acum la dispoziția unor forțe impersonale care îşi urmau cursul în deplin acord cu legile mecanicii clasice. din punctul în care mă aflam nu mai era nimic de făcut. trebuia să accept deznodământul oricare ar fi fost el. repezindu-se din trecut, creierul a reuşit să se sincronizeze finalmente cu prezentul. a fost momentul în care mi-am dat seama ce se întâmplase de fapt: alunecasem pe o porțiune înghețată a trotuarului iar gheața aia nenorocită mă aruncase, la propriu, în aer. impactul cu suprafața de beton avea să urmeze negreşit. din nefericire, nu aveam niciun rucsac în spate care să atenueze cât de cât şocul.

paranteză: după cum se poate vedea, forma narativă la care am apelat pentru a transfera un eveniment din realul vieții în i-realul textului mă obligă să îi aşez părțile componente într-o cronologie mai mult sau mai puțin fictivă: „mai întâi s-a întâmplat asta, apoi cealaltă.” adevărul e că viteza cu care s-au desfăşurat secvențele povestite mai sus şi mai jos a topit practic înşiruirea de micro-momente succesive într-o simultaneitate imposibil de comunicat narativ.

mai întâi am lovit trotuarul cu umerii şi omoplații. apoi, după o perioadă pe care am perceput-o concomitent ca pe o eternitate şi ca pe un interval infinitezimal, am dat cu capul de beton. am simțit efectiv cu fiecare moleculă a trupului pocnetul sec. iar în clipa în care creierul îşi înregistra propria traumă mi s-a aprins instantaneu în fața ochilor o lumină albă. a crescut fulgerător până mi-a ocupat întreg câmpul vizual. apoi s-a stins la fel de rapid cum a apărut şi, dimpreună cu ea, toate celelalte lumini, aproape de tot. lights out, cum se spune în engleză. de undeva din spate am auzit vocea îngrozită a unei femei care a exclamat ceva de genul „oh my God, are you okay? are you okay?” m-am ridicat cu greu de pe jos. la 1,85 m şi 85 de kilograme forța impactului fusese suficient de serioasă. unde seismice îmi traversau cu viteză țesuturile, ciocnindu-se haotic. cu toată adrenalina pompată de sistem, mă simțeam ca şi cum m-aş fi spart în bucăți. m-am uitat instinctiv la ceas, era 5:20. femeia sub ochii căreia se petrecuse incidentul era deja în magazin, probabil să-i alerteze pe cei dinăuntru că cineva căzuse urât de tot pe porțiunea lor de trotuar. am intrat şi eu după ea. femeia le reproşa vânzătorilor că nu au curățat cum trebuie trotuarul. unul din ei s-a scuzat nătâng aruncând răspunderea pe umerii primăriei (BS, era de datoria lor să mențină trotuarul curat). femeia mi-a dat numărul ei de telefon şi numele în caz că am nevoie de un martor. m-a întrebat de vreo cinci ori dacă nu am nevoie de ajutor, mai mult ca sigur şocată că am reuşit să mă ridic după o căzătură atât de teribilă. apoi s-a scuzat că trebuie să fugă la doctor şi a dispărut. vizibil timorat, unul dintre vânzători şi-a trimis colegul să arunce cu sare pe trotuar. am ieşit împreună să îi arăt unde căzusem. i-am spus cu o voce tremurată dacă îşi dă seama că se poate muri din căzături de genul ăsta. printre scuze repetate mi-a dat o carte de vizită şi m-a rugat să-i scriu CEO-ului lor. „să vedem ce putem face pentru tine,” mi-a spus. yeah, right. apoi am plecat.

pe drumul spre casă, am smuls o foaie din agendă şi mi-am notat concis detaliile importante: am căzut în fața magazinului Derks de la 81 Avenue şi 102 Street şi m-am lovit cu capul de trotuar. există un martor, numele ei e Jodie şi numărul de telefon la care poate fi găsită e 780-XXX-XXXX. în eventualitatea în care mi-aş fi pierdut cunoştința (sau mai rău), măcar să se ştie ce s-a întâmplat. am ajuns acasă şi imediat l-am sunat pe un coleg de la lucru ca să-l anunț că există o şansă (speram eu foarte mică) să nu ajung la birou a doua zi. am sunat-o şi pe o fostă colegă pensionată între timp. apoi am sunat la 811 (Health Link). fratele mai mic al temutului 911, ăsta e numărul pe care îl poți apela pentru o consultație prin telefon. după o jumătate de oră de aşteptat am fost pus în legătură cu o asistentă, care mi-a spus că numele ei e Claire. i-am povestit de căzătură şi imediat mi-a pus o serie de întrebări: nume, prenume, adresă, data naşterii, când s-a întâmplat incidentul? mi-am pierdut cunoştința? mi-a curs din nas sau din urechi? am vânătăi în spatele urechilor sau în jurul ochilor? îmi pot mişca membrele, gâtul? mă doare capul? am o senzație de greață? am vomitat? am amețeli? mă simt confuz? am tulburări de vedere? am pupilele de mărimi diferite? simt furnicături pe undeva? mi-a cerut să îmi pipăi capul în zona lovită şi inițial am zis nu. mi-era teamă că dacă ating zona aia sensibilă craniul deja fisurat o să se pulverizeze. asistenta mi-a cerut pe un ton ferm să fac ce îmi cere. m-a întrebat dacă mi-a ieşit un cucui, dacă mi-am spart capul şi simt sânge închegat în zona respectivă. cum am răspuns „nu” la toate întrebările şi bazat pe faptul că trecuseră deja două ore de la lovitură, mi-a spus că din ce îşi dă seama sunt okay, dar ca să mă monitorizez în continuare şi să îi sun imediat dacă observ o schimbare semnificativă.

după ce am închis telefonul, mi-am dat seama că deşi nu simțeam nicio durere fizică acută mi-era o spaimă teribilă. parcă mă scufundasem într-o vană umplută cu angoasă în stare pură. nu-mi ieşea din minte un episod petrecut în vara anului 1983 (dacă țin bine minte) într-un sat din munții Zărandului unde locuiau bunicii mei paterni. un vecin s-a îmbătat într-o zi (cred că la Moneasa, dar nu ştiu sigur), a căzut şi s-a lovit cu capul de beton. s-a ridicat singur şi s-a dus acasă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. câteva zile mai târziu a murit (evident ca urmare a loviturii la cap). un amănunt straniu, care m-a tulburat foarte mult timp, a fost că individul cu pricina mi-a făcut o fotografie pe când aveam patru ani (sau ceva de genul) evident la insistența bunicilor mei (am şi acum poza). era ca şi cum un câmp invizibil care îl unea pentru totdeauna pe fotograf de subiectul său într-o singură realitate s-ar fi format în momentul în care butonul de declanşare al aparatului de fotografiat făcuse clic.

ca să nu mai pomenesc de numeroasele incidente despre care am citit în presă, toate cu un scenariu identic: agresorul îşi loveşte victima cu pumnul în figură, victima se prăbuşeşte la pământ, dă cu capul de caldarâm dar reuşeşte să se ridice cu forțe proprii, pleacă acasă, moare după un număr oarecare de ore. după cum bine spune Alexandre Dumas, noaptea toate pisicile sunt negre. am dormit foarte prost în noaptea de joi spre vineri. mi-era frică pur şi simplu că adorm adânc şi nu mă mai trezesc niciodată din somn. nu-mi dau seama de unde până unde dorința asta de a fi perfect conştient în momentul morții (de parcă ar avea vreo importanță în moment ăla faptul că ştii ce se petrece, că moartea nu te ia prin surprindere). e motivul pentru care nu înghit niciodată tranchilizante în timpul unui zbor cu avionul.

pe măsură ce treceau orele şi simptomele îngrijorătoare ale unei posible comoții cerebrale nu-şi făceau apariția, mi-am dat seama că umerii şi în special gâtul absorbiseră partea cea mai însemnată a şocului. am suferit cu alte cuvinte ceea ce în limba engleză se cheamă un whiplash, adică un traumatism al coloanei cervicale cauzat de o mişcare bruscă a capului (înainte sau înapoi). e genul de leziune pe care o prezintă ocupanții unui autoturism în cazul unei frâne bruşte sau al unei ciocniri violente. de exemplu, mă simt înțepenit (că nu pot spune neaparat că mă doare) atunci când încerc să mă întorc de pe-o parte pe alta noaptea în pat sau mai ales atunci când fac efortul să-mi ridic capul de pe pernă fără să mă sprijin de brațe. ştiu din proprie experiență că senzația de disconfort o să mai persiste o bucată de vreme. în toamna anului 2000, pe când îmi făceam masteratul la University of Western Ontario în London, o individă m-a lovit cu van-ul proprietate personală. eram pe bicicletă şi, inconştient, nu purtam cască de protecție. veneam de la cumpăraturi cu un rucsac plin în spate şi aveam oarece viteză (eram ca toți ceilalți biciclişti pe trotuar) pentru că intrasem într-o pantă descendentă lină. la un moment dat, în dreptul a ceea ce se cheamă un strip mall, şoferița, care venea din spatele meu, a dat să intre în parcare şi mi-a tăiat calea. mi-a spus după aceea că vorbea cu maică-sa, care era pe locul din dreapta, şi nu m-a observat. având în vedere că îşi schimba direcția de deplasare trebuia să încetinească şi se asigure că nu e nimeni pe trotuar. în fine, m-am trezit cu aripa maşinii la câțiva centimetri în fața mea moment în care mi-am dat seama ce va urma: nici nu am simțit cum am zburat de pe bicicletă şi am aterizat cu capul foarte aproape de o bordură. în chip miraculos ochelarii nu mi-au sărit de pe ochi deşi aveam contuzii la nas şi la frunte. bicicleta, o semicursieră cu roți subțiri, n-a mai fost bună de nimic. inițial nu am avut dureri (individa m-a dus întâi la un spital apoi acasă) şi chiar puteam să merg, evident şchiopătând, dar vreme de două săptămâni după aceea n-am fost bun de nimic. mâ târam pe jos dintr-o cameră în alta a apartamentului (efectiv nu mă mai puteam ține pe picioare) în timp ce vâtătăile de pe coapse treceau prin toate culorile curcubeului. la fiecare mişcare, o durere insuportabilă mă săgeta prin muşchi.

revenind la căzătura de joi, a doua zi m-am dat seama ce s-a întâmplat de fapt. magazinul cu pricina are la stradă un acoperământ din prelată montat pe perete la vreo doi metri înălțime (în engleză o asemenea structură se numeşte canopy). fiindcă zăpada care s-a strâns deasupra prelatei nu a fost înlăturată, s-a topit în cursul zilei de joi şi apa a picurat pe toată lungimea trotuarului. cu toate că magazinul e cu vitrinele spre vest, după o anumită oră (destul de devreme) soarele dispare în spatele unui bloc situat vis-a-vis, aşa că temperatura scade până la limita înghețului. combinație perfectă pentru formarea unor porțiuni alunecoase, pe care nici nu le observi dacă te deplasezi în ritm normal. era de datoria angajaților magazinului să se asigure că prelata e scuturată de zăpadă şi trotuarul nu prezintă nicio urmă de gheață. o să fac o plângere la autoritățile municipale pentru că nu e normal să pățeşti aşa ceva pe o stradă centrală din oraş. rămâi schilodit (sau chiar mori) la locul limpede şi nu îți dai seama de ce.

Patrick Watson, Wave (2019) sau despre reîntruparea magiei [entire album].


Dream for Dreaming

The Wave

Strange Rain

Melody Noir

Broken

Turn Out the Lights

Wild Flower

Look at You

Drive

Here Comes the River

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 

Display posts from previous:  Sort by  
Post new topic Reply to topic  [ 27 posts ]  Go to page Previous  1, 2, 3


Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest


You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot post attachments in this forum

Search for:
Jump to:  
cron
Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group