muzici şi fraze la nord de 49

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 131

şi dacă tot e vorba să mă refer la acele momente de cumpănă din propria viață, atunci ar fi absolut necesar să vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat pe data de 1 iunie 2002 într-un apartament oarecare de la etajul 1 (nu mai țin minte numărul apartamentului, sunt 18 ani de atunci) în blocul de patru niveluri aflat la numărul 10610 pe 83 Avenue NW în Edmonton. ăsta e un nou episod din seria „viața mea e un roman.” pardon, voiam să spun „viața mea e un roman prost.” ziua de 1 iunie 2002 a căzut într-o sâmbătă. îmi aduc aminte că a fost o zi frumoasă, cu cer senin şi soare strălucitor. o zi tipică pentru oraşul Edmonton la început de iunie când verdele încă crud al frunzelor de-abia ajunse la maturitate şi albastrul nesfârşit al boltei cereşti sunt culorile predominante. e o schimbare binevenită după cele aproximativ şapte luni de alb murdar şi gri depresiv. te simți ca şi cum o greutate de plumb invizibil ți s-ar fi ridicat finalmente de pe umeri încât dacă nu eşti atent aproape că începi să levitezi. zilele sunt incredibil de lungi iar cantitatea de lumină în care se scaldă oraşul, mai ales în zilele senine, se apropie de apogeu. soarele răsare puțin după ora 5 dimineață, ceea ce înseamnă că se luminează de ziuă încă de pe la 4, şi apune puțin înainte de ora 10. practic întunericul deplin nu durează mai mult de 3 ore, de la miezul nopții până la ora 3 dimineața. însă dacă priveşti cerul dintr-un punct de observație relativ înalt vezi cum o dungă foarte subțire portocalie se suprapune peste linia orizontului spre nord-est chiar şi la 1 noaptea. soarele nu e niciodată foarte departe de oraş în preajma solstițiului de vară. ai senzația că noaptea seamănă cu o plapumă prea scurtă care nu poate acoperi oraşul în întregime, oricât s-ar strădui. în acelaşi timp, simți undeva în adâncul inimii adierea unei tristeți la gândul că intermezzo-ul solar de căldură şi lumină pe care încerci să-l captezi cu toate organele de simț date la maxim e până la urmă incredibil de scurt, ca spațiul limpede, fulgurant, situat între două tuneluri foarte lungi.

blocul de la adresa mai sus menționată se află într-o zonă rezidențială apropiată nu doar de inima campusului universitar, motiv pentru care un procentaj ridicat de locuitori sunt fie studenți fie angajați ai universității, ci şi doar la un colț distanță de Whyte Avenue, artera principală a cartierului Old Strathcona, locul unde se întâmplă tot soiul de chestii, bune sau rele (mai mult bune în anii când ne-am mutat noi acolo în toamna anului 2001). zona Old Strathcona e tradițional descrisă pe site-urile turistice ca fiind „Edmonton’s main arts and entertainment district, and . . . also a shopping hub for local residents and students at the nearby University of Alberta. Whyte Avenue, now a heritage area, is at the heart of this district, housing many shops, cafes, restaurants and bars.” mi se pare straniu cum anumite dorințe se transformă în realitate, aproape de la sine, fără să depui efort conştient prea mare în sensul ăsta. în chiar primele zile după sosirea în Edmonton din Ontario (am zburat de la Toronto pe data de 15 septembrie 2001, la nicio săptămână după 9/11), ne plimbam eu şi nevastă-mea exact pe 83 Avenue. locuiam temporar într-un hostel de pe 81 Avenue pentru că nu cunoşteam pe nimeni în Edmonton care să ne găzduiască până ne găsim un rost în noul oraş despre care nu ştiam absolut nimic. trebuie să recunosc că mutarea din London, Ontario la Edmonton, în inima preeriei canadiene, a fost mai traumatică decât ne-am aşteptat. parcă am fi nimerit într-o altă țară, cu alți oameni, alte rosturi şi alte obiceiuri. în mod evident am trecut prin ceea ce s-ar putea numi un şoc cultural. dar asta ține de o cu totul altă discuție. era o zi frumoasă de toamnă şi îmi amintesc foarte bine cum ne gândeam cu voce tare că ce nemaipomenit ar fi dacă am găsi un apartament de închiriat pe strada respectivă, liniştită şi mărginită de-o parte şi de alta de copaci splendizi ale căror coroane se închegau la înălțime, cât vedeai cu ochii, într-o arcadă vernil de toată frumusețea. era ceva seren, familiar în imaginea care ni s-a deschis în fața ochilor privind spre vest de la colțul străzii 106 cu 83 Avenue, un sentiment de „acasă” greu de simțit într-un loc absolut străin. ne dădeam totuşi seama că şansele de a ne muta acolo erau minuscule. anul universitar începuse de aproximativ două săptămâni, ceea ce însemna că toate apartamentele din zonă fuseseră deja ocupate de studenți. oh, well, it never hurts to dream, doesn’t it? nu ştiam pe atunci că destinul avea deja un plan pregătit pe undeva prin buzunare de a ne aduce literalmente la câțiva metri de locul unde ne verbalizasem dorința, şi asta în mai puțin de jumătate de lună. pentru că într-o seară în timp ce treceam pe 83 Avenue (ne făcuserăm un obicei să intrăm pe strada respectivă la întoarcerea de la cumpărături) am observat un anunț „de închiriat” pus pe balconul de la primul nivel, deasupra demisolului, chiar în stânga uşii de intrare. un tip fusese nevoit să se mute înainte de încheierea contractului de închiriere şi căuta pe cineva să preia apartamentul de două camere (dormitor + living). am sunat la numărul trecut pe anunț şi până să ne dăm seama ce se întâmplă bătusem palma. chiria era foarte rezonabilă având în vedere locația (cred că era $575 pe lună), chiar şi pentru un grad student. ne-am mutat la începutul lunii octombrie 2001.

anul 2002 trebuia (sau promitea) să fie un an bun. aveam să închei cu aşa-numitul Comprehensive Exam I primul an al programului de doctorat în care trebuia să finalizez un număr de cursuri obligatorii (în principal de literatură comparată şi teorie literară). în aprilie câştigasem o bursă extrem de prestigioasă care îmi permitea să nu predau timp de doi ani pentru a mă putea dedica exclusiv muncii de cercetare. în cele din urmă, după cum avea să devină evident după un număr de ani, bursa asta (despre care unii colegi din departament şuşoteau pe la colțuri că aş fi primit-o pe nedrept, iar acum înclin să le dau dreptate), bursa asta cum zic s-a dovedit că mi-a făcut mai mult rău decât bine. nu mai intru în detalii. condițiile aşadar erau dintre cele mai pozitive. promovasem în mai examenul comprehensiv, astfel încât urma să intru într-o binemeritată vacanță la începutul lunii iunie. aveam deja biletele de avion cumpărate pentru România (zborul era programat la 1 iulie). ce-mi puteam dori deci mai mult? totul părea să meargă strună şi privind înainte aveam senzația că viața era o autostradă cu nenumărate benzi pe care eu însumi rulam cu viteză optimă spre un viitor cel puțin luminos dacă nu de-a dreptul strălucitor. pesimismul meu funciar dădea semne că se dizolvă ca un fum gros în aer. nu-mi dădeam seama în naivitatea mea că distanța dintre o desfăşurare favorabilă a evenimentelor şi una neprielnică, catastrofală chiar, e mult mai mică decât suntem tentați să admitem. nu ştiam că destinul îmi pregătea una din acele lovituri care te marchează la propriu pe viață, că hotărâse să îmi aşeze în drum una din acele pietre de hotar care îți separă existența în două etape distincte, la care te referi folosind prepozițiile „înainte” şi „după.” acest moment cu bătaie extrem de lungă a avut loc sâmbătă 1 iunie 2002, într-o zi care nu anunța nimic deosebit.

eram singur acasă şi după ce m-am trezit am dat o fugă până la filiala locală a bibliotecii publice ca să înapoiez cel mai probabil nişte CD-uri. m-am întors acasă cu gândul că am în față practic o zi întreagă să o umplu ce îmi pofteşte inima. aş fi putut ieşi de pildă la o plimbare pe valea râului pentru o şedință de lectură în sânul naturii cum s-ar spune, aş fi putut da o fugă până la West Edmonton Mall, nu ca să cumpăr ceva ci doar aşa de amorul artei, să pierd vremea cu ochii-n vitrine sau prin librăria Chapters, aş fi putut merge la un film la Cineplex (deşi nu aveam obiceiul), în fine, mi-aş fi putut schimba rutina măcar o dată în viață. dar am ales să rămân acasă, ca de atâtea ori în trecut. îmi cumpărasem nu cu mult timp în urmă primul meu calculator din Canada (aveam unul în România dar cum să car ditamai măgăoaia cu mine peste ocean), un IBM negru cu care mă dădeam pe net de câte ori aveam ocazia (ah conexiunile dial-up, ce nebunie). de ce aş pleca de acasă în lumea reală, mi-am spus, când pot pătrunde foarte simplu în lumea virtuală stând la biroul din living. tentația era mult prea mare, mai ales pentru cineva al cărui creier e obişnuit să aleagă mereu ceea ce se cheamă the path of least resistance. m-am gândit (şi exact în clipa aia, undeva într-un univers paralel, un macaz imaginar care ducea spre o porțiune de linie extrem de periculoasă s-a schimbat în fața mea fără ca eu să-mi dau seama), m-am gândit deci că aş putea să pregătesc ceara astfel ca atunci când nevastă-mea se întoarce acasă să se poată epila aşa cum intenționa. nu mă rugase chestia asta dimineața, pur şi simplu am făcut-o din proprie inițiativă, pentru prima oară. ce e rău la urma urmelor să dai dovadă de inițiativă? am pus oala cu ceara întărită pe plita cuptorului electric, am pornit cuptorul, după care m-am dus din nou la calculator. în secunda în care m-am aşezat pe scaun trecusem deja, după cum se poate anticipa, de acel point of no return. nu ştiu exact cât timp s-a scurs până când mi-am adus aminte de ceară şi de cuptor, dar a fost asemeni unei treziri brutale din somn. am sărit ca ars din scaun (pun intended!) şi m-am repezit în bucătărie. din acest punct, evenimentele s-au precipitat însă într-un mod foarte bizar. era ca şi cum o forță invizibilă ar fi despicat realitatea în două felii identice, singura diferență fiind că într-una din felii evenimentele au început să se succeadă cu o viteză amețitoare, de parcă cineva ar fi apăsat butonul fast forward. în cealaltă felie, dimpotrivă, exact aceleaşi evenimente şi-au încetinit curgerea de parcă altcineva ar fi apăsat concomitent butonul pe care scria slow motion. corpul meu fizic era prins în prima felie, cea în care viața se derula în ritm accelerat, în timp ce conştiința îmi rămăsese blocată în felia secundă, unde motoarele realității funcționau la ralanti. s-ar putea spune că era vorba de un soi de dedublare, dar nu într-un sens mistic sau esoteric. pur şi simplu organele mele de simț şi procesele cerebrale care prelucrau datele senzoriale nu puteau ține pasul cu desfăşurarea evenimentelor al căror personaj principal devenisem fără voia mea.

primul lucru pe care l-am văzut când am ajuns în bucătărie a fost fumul dens, aproape negru, pe care ceara încinsă, lichidă, îl producea. alarma de incendiu nu fusese amorsată încă. aici, datorită emoției şi precipitării, am făcut cea de-a doua greşeală majoră: în loc de a stinge cuptorul şi a deschide imediat geamurile m-am repezit instinctiv la oală ca să o trag la o parte de pe plită, înainte ca să sune alarma. dar oala era plină ochi, lucru pe care eu nu l-am luat în calcul. în clipa în care am mişcat-o cu un gest repezit, inevitabilul s-a produs: ceara s-a revărsat peste margini. o parte s-a autoaprins la contactul cu plita înroşită, o altă parte a plutit scurt prin aer după care m-a plesnit peste mâna dreaptă, mâna mea dominantă, lipindu-se instantaneu de epidermă de la baza degetului mare şi a arătătorului până spre încheietură, iar alta a aterizat pe toată laba piciorului stâng respectiv pe podea. în câteva secunde oala întreagă dimpreună cu cuptorul erau în flăcări. datorită fluxului masiv de adrenalină, nu am simțit practic nicio durere în tot acest răstimp. ştiu doar că asistam la ce se întâmpla ca şi cum aş fi fost un observator extern, complet neimplicat în evenimente. un gând mi se rotea obsesiv în minte: „this can’t be happening, this can’t be happening!” efectiv nu-mi venea să cred ce se întâmplă. era genul de faze pe care le vezi de obicei în filme sau ți le povesteşte cineva dar nu le trăieşti niciodată pe propria piele, din simplul motiv că e imposibil să ți se întâmple tocmai ție. realitatea devenise fulgerător neverosimilă. incendiul se întindea cu repeziciune: flăcările muşcau acum lacom din mobila de bucătărie şi se înălțau amenințător spre tavan. linoleumul podelei era şi el aprins iar alarma urla asurzitor. ca să înțelegeți gravitatea situației, ar trebui să spun câteva cuvinte despre cum se construieşte în America de Nord. absolut toate materialele folosite sunt extrem de inflamabile: grinzile structurilor de rezistență sunt din lemn masiv iar pereții, efectiv toți pereții, din plăci fibro-lemnoase îmbrăcate în rigips. la asta se adaugă plasticul folosit cu larghețe, mocheta şi evident vopseaua de pe pereți. tocmai de aceea pagubele produse de incendii sunt masive, chiar cu intervenția rapidă a pompierilor. nu de puține ori întreaga clădire (casă sau bloc) e compromisă. deşi părea că mă prăbuşisem printr-o trapă nevăzută în chiar miezul iadului, nu mi-a trecut nicio secundă prin minte că sunt în mare pericol şi că ar trebui să mă auto-evacuez, cât mai am timp. cum aş fi putut trăi cu mine însumi ştiind că am provocat un incendiu apoi am fugit ca un laş afară. evident că nu mai eram în stare să judec rațional. am aruncat nişte apă pe flăcări dar fără niciun spor. fereastra de oportunitate de a mă salva pe mine cel puțin se închidea cu repeziciune. fumul devenise gros şi înecăcios. ca prin vis am auzit o bătaie la uşă. m-am repezit să o deschid şi l-am văzut pe îngrijitorul clădirii (caretaker), un sârb care locuia pe acelaşi etaj cu noi, cum trage după el un furtun conectat la hidrant. am smuls furtunul şi m-am întors în bucătărie. cu ajutorul jetului puternic de apă am stins incendiul în câteva minute. singur, că sârbul nu mă însoțise în apartament. de-abia atunci cele două felii ale realității au început să se apropie una de alta şi să se recontopească într-una singură, iar eu s-o percep cât de cât normal. de la cap la coadă, toată tărăşenia nu durase mai mult de 5 - 6 minute, dar mie mi se părea că trecuseră 5 - 6 secole. fără acel furtun salvator nu pot să-mi dau seama exact ce s-ar fi întâmplat. în mod sigur pagubele materiale ar fi fost mult mai serioase. cât despre mine, ştiu sigur că nu aş fi părăsit apartamentul sub nicio formă. în momentele alea fierbinți (another pun intended!) nu mă gândeam la consecințe, dar mai târziu mi-a fost destul de clar că m-aş fi putut asfixia din cauza fumului omniprezent. supraviețuirea mea ar fi depins în ultimă instanță de rapiditatea cu care ar fi intervenit pompierii.

am fost escortat în afară clădirii pe uşa din spate prin fumul care plutea greu şi întunecat pe holuri. am auzit sirenele pompierilor apropiindu-se de bloc pe 83 Avenue dinspre vest şi m-am întrebat că la ce bun au mai chemat pompierii din moment ce stinsesem eu deja incendiul în totalitate. mergeam încă pe picioarele mele şi credeam că sunt okay. m-au dus spre o ambulanță dar nu înțelegeam de ce. îmi venea să le spun, băi dar nu vedeți ca totul e în regulă cu mine? am urcat totuşi şi m-au întins imediat pe o targă. cum adrenalina din sistem se risipise în mare măsură, am început să simt durerea. m-a luat cu călduri şi cu frisoane, ca să nu mai pomenesc senzația insuportabilă de usturime, dar eu m-am pus să-i întreb tâmp pe paramedici dacă o să pot pleca în România peste fix o lună. ştiți, le-am spus, am biletul de avion deja cumpărat, deci trebuie neapărat să plec. s-au uitat la mine ca la o ciudățenie, dar cu compasiune. mi-au spus că nu se poate face un pronostic deocamdată, dar că cel mai bine ar fi să nu mă mai gândesc la chestia asta pe moment. cum blocul unde locuiam e situat la mai puțin de un kilometru distanță de spitalul universitar, am ajuns la urgență în câteva minute. durerile deveniseră deja insuportabile, aşa că m-au trecut imediat pe ceva painkillers. mai târziu, nevastă-mea mi-a povestit că la întoarcerea acasă a văzut maşinile de pompieri în fața blocului. evident că spera ca incendiul să nu fie în apartamentul nostru dar, la fel ca într-un film prost, temerea i s-a adeverit. i-a întrebat imediat pe pompieri de mine, dar nimeni nu a vrut să-i dea un răspuns clar. vă rog să-mi spuneți dacă a murit, a insistat ea, dar tot fără succes. într-un târziu au urcat-o într-o maşină şi au adus-o la urgențe să mă vadă. eu aveam capul deja umflat şi fața deformată atât de hidos încât nu mă mai recunoşteai. mi-au spus că era o reacție naturală datorată dezechilibrului de electroliți din organism. i-am zâmbit strâmb, aşa prăjit cum eram, asigurând-o că sunt cât se poate de okay. pe mâna dreaptă şi pe laba piciorului mi se formaseră nişte băşici imense. de-abia când doctorii şi asistentele m-au întrebat ce s-a întâmplat iar eu le-am povestit prin ce trecusem şi-au dat seama că arsurile nu fuseseră provocate de flăcări ci de ceara încinsă.

după o primă evaluare am fost transferat într-un salon din secția de arşi unde am rămas spitalizat timp de 21 de zile. după vreo două zile, mi-au îndepărtat băşicile. mi-au spus că arsura de la mână era de gradul 3 (m-am uitat când îmi curățau rana şi am văzut carnea albă ca aceea a pulpei de pui pe care o scoți din cuptor după jumătate de oră să verifici dacă s-a pătruns). la picior arsura era de gradul 2, iar cea de pe față, produsă exclusiv de dogoarea focului, de gradul 1. mi s-a spus că cele mai dureroase arsuri sunt cele de gradul 1 şi mai ales 2, când terminațiile nervoase sunt expuse complet datorită rănilor de la nivelul epidermei. de la gradul 3 în sus nu mai simți practic nimic pentru că toate terminațiile nervoase sunt distruse. într-adevăr, durerile pe care le simțeam în laba piciorului stâng când încercam să mă sprijin pe el erau de nesuportat, în timp ce la mână singura chestie pe care o percepeam mişcându-mi degetele era un soi de presiune ciudată şi difuză, ca şi cum o forță nu foarte mare ar fi fost aplicată constant asupra țesuturilor. tot atunci mi-au luat nişte probe din răni şi a doua zi mi-au spus că eram infectat cu Methicillin-resistant Staphylococcus aureus (MRSA), adică mai pe româneşte cu o superbacterie. cică făcuseră o analiză genetică a bacteriei şi au determinat că nu era din Canada, ci o adusesem cu mine din România. m-au întrebat dacă abuzasem de antibiotice în copilărie şi adolescență sau dacă fusesem spitalizat în România, dar le-am spus că nu (şi nu mințeam). până în ziua de azi eu cred că m-am ales de fapt cu bacteria respectivă din spitalul universitar din Edmonton. îmi prelevaseră nişte probe şi înainte de toaletarea rănilor dar nu mi-au spus că ar fi ceva în neregulă. din clipa aia am fost izolat într-un alt salon şi toți care veneau să mă viziteze trebuiau să îmbrace un echipament special de protecție. la ieşirea din spital mi-au dat nişte săpunuri medicinale care să mă ajute să scap de bacterie. în prima jumătate a perioadei de spitalizare am fost cu psihicul la pământ. deşi arsurile nu erau întinse ca suprafață, vedeam totul în negru datorită durerii. le ceream asistentelor zilnic asigurări că totul va fi bine şi ele îmi răspundeam că da, să nu-mi fac griji. dar mie îmi venea greu să le cred. mi-au povestit câteva din cazurile cu adevărat disperate cu care avuseseră de-a face. prin comparație, situația mea era sincer lux a-ntâia. mi-au spus de pildă de un individ care lucra la câmp cu tractorul. la un moment dat tractorul s-a răsturnat şi a luat foc. şoferul a rămas prins sub utilaj. după ce l-au eliberat şi au dat să-l ridice pe targă, ambele picioare s-au desprins complet de trup. de la brâu în jos omul fusese practic carbonizat în întregime. evident a murit. sau despre tipul care era la o cabană pe malul lacului. cabana a fost cuprinsă de incendiu, omul a suferit arsuri severe pe tot corpul dar a reuşit să iasă din clădire. era cuprins de flăcări aşa că pur şi simplu a plonjat instinctiv în lac, moment în care toate rănile i s-au infectat instantaneu. cu arsuri pe aproximativ 90% din suprafața corpului a fost spitalizat timp de un an, răstimp în care a trecut prin numeroase intervenții chirurgicale. dar a supraviețuit. în mod ciudat, poveştile astea de groază mă făceau să mă simt bine. îmi dădeam seama că situația mea nu era atât de disperată ca a altora, şi că, după cum mi se repeta, suferința avea să se sfârşească odată şi odată. lucrurile vor reintra desigur pe făgaşul lor normal. numai că eu nu-mi puteam închipui încă un viitor fără durerea şi disconfortul pe care le simțeam în spital pentru că mintea mea nu putea penetra ceața deasă a norului plumburiu care mă învăluise cu totul pentru a se ridica în zona însorită de unde toată Creația îți apare scăldată în lumină.

colegii de la facultate au făcut un gest deosebit şi au plătit cablul din salonul unde eram internat pe toată durata spitalizării, astfel că am putut urmări mai multe meciuri din cadrul Campionatului Mondial. doi dintre colegi, amici mai apropiați, m-au vizitat constant. Peter, un masterand din Boston, mi-a facut cadou Castelul lui Kafka pe care, întors pe dos cum eram, de-abia l-am deschis cât am fost în spital. unul din profesorii mei m-a vizitat şi el, îngrijorat că aş putea rămâne desfigurat pentru totdeauna. dar rana de la față s-a vindecat foarte bine fără să lase în urmă vreun semn evident (timp de câțiva ani am avut o pată pe partea dreaptă a frunții, ca şi cum soarele m-ar fi ars doar în zona aia). în schimb, celelalte răni nu evoluau conform aşteptărilor. mai ales piciorul mă chinuia groaznic. în fiecare zi trebuia să cobor din pat şi să umblu prin cameră şi pe hol pentru a împiedica formarea unor cicatrici care mi-ar fi redus din mobilitate (asta nu era o rugăminte venită din partea personalului medical, ci de-a dreptul un ordin). dar eu simțeam cum la fiecare pas cineva îmi înfige repetat un cuțit invizibil în laba piciorului, aşa că după câteva zile am refuzat să mai fac exercițiul necesar. m-am ales cu o febră puternică din cauza asta (o amică mi-a spus că am avut şi un episod uşor de delir). probabil că atunci doctorii şi-au dat seama că rănile, mult mai profunde, nu se vor vindeca niciodată de la sine aşa că m-au programat pentru un transplant de piele. după vreo 15 zile de la internare a avut loc operația. pe drumul spre sala de operații chirurgul m-a întrebat cu ce mă ocup. i-am spus şi el a făcut, „oh, so you must be a smart guy.” i-am răspuns, „absolutely, you can see how I look right now.” a râs. m-au anesteziat complet, mi-au recoltat piele de pe coapsa piciorului stâng şi apoi m-au peticit. când mi-am revenit după operație, aveam o senzație de greață atât de intensă că au fost nevoiți să mă îndoape cu Gravol. gâtul mă durea din cauza faptului că fusesem intubat. prin pansametul aplicat în jurul coapsei stângi se vedea o pată mare de sânge. primele zile după intervenția chirurgicală au fost nasoale (mă pricopsisem printre altele cu încă o rană pe lângă cele deja existente), dar după aceea lucrurile s-au îmbunătățit simțitor. doctorii au făcut o treabă excelentă pentru că transplantul s-a vindecat fără probleme notabile. evident că au rămas cicatricile dar nu sunt foarte vizibile. în plus, şedințele de fizioterapie pe care le-am urmat încă de pe când eram internat, respectiv mănuşa şi şoseta din material special pe care le-am purtat luni bune după aceea m-au ajutat să-mi recapăt mobilitatea mâinii şi a labei piciorului până aproape de sută la sută. m-am externat pe 21 iunie. pe 1 iulie urcam în avionul de Toronto, exact cum plănuisem. e foarte adevărat că mi-ar fi fost infinit mai greu fără sprijinul soției şi a celor câțiva prieteni pe care mi-i făcusem în Edmonton. condițiile din spital au fost foarte bune. comportamentul asistentelor, cu care interacționam cel mai des, dar şi al doctorilor, a fost profesional (ceea ce înseamnă că includea şi o doză reconfortantă de căldură sufletească şi empatie, ambele veritabile). m-am simțit ca şi cum făceam parte dintr-o familie. ăsta era de fapt şi scopul. când m-au mutat în secția de arşi, la început, asistentele mi-au spus că e una din cele mai bune nu doar din oraş ci chiar din Canada, astfel încât, dacă tot se pune problema să fii victima unui incendiu, atunci Edmontonul e locul cel mai indicat. vă rog, se vede treaba că le-am potrivit cum nu se putea mai bine :ugeek:

. ouch!

şi pentru că toată faza asta s-a întâmplat în Canada, nu în State, spitalizarea + medicamentele + operația nu m-au costat niciun cent. menționez că la ora respectivă statutul meu în Canada era de simplu student internațional (nicidecum de rezident permanent sau cetățean). aveam asigurarea de bază, fiind înscris într-un program la universitate, dar nimic altceva. singurul cost pe care a trebuit să-l achit a fost în jur de $400 pentru ambulanță, dar şi pe ăla l-am plătit în rate pentru că aveam un venit mic.

Emily Haines & The Soft Skeleton | Live at Massey Hall—December 5, 2017

Emily Haines & The Soft Skeleton | House of Strombo

Emily Haines & The Soft Skeleton | Choir of the Mind | Full Concert, CBC Music

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 131

cu ce sunt eu de vină dacă nu-mi dau seama foarte bine ce aş avea de spus în continuare? cuvinte, cuvinte, cuvinte. dar trebuie să existe ceva în spatele cuvintelor. şi nu ceva cu sensul de „orice.” cuvintele sunt doar semnele vizibile ale unei realități ascunse, evident mai înalte, despre care ele însele nu ştiu nimic. cuvintele sunt soldățeii de plumb care aşteaptă disciplinați ordinele, adică acele dispoziții care pun ordine în lucruri, care transmit o anumită direcție, care coagulează elementele cu tendințe dispersante, conferindu-le astfel o alcătuire bine definită, adică o formă. ordinele sunt în ultimă instanță forța centripetă menită să domesticească pornirile centrifuge.

ce s-ar putea întâmpla de pildă dacă te-ai îndrepta cu toată viteza către zidul care pare că ți se ridică undeva înainte? ai fi oare strivit la impactul cu concretețea lui indubitabilă sau poate că zidul însuşi s-ar replia, risipindu-se apoi în aer ca un fum, din simplul motiv că nu era decât un fum care din depărtare putea fi foarte uşor confundat cu un zid? asta e o întrebare al cărei răspuns nu poate fi decât pur empiric. sigur că poți teoretiza la nesfârşit cu privire la deznodământ, dar cu te-ar ajuta un asemenea exercițiu admirabil şi totuşi neproductiv. ai putea aşeza bunăoară în balanță opțiunile care îți stau la dispoziție, ai putea cântări de asemenea consecințele lor. te-ai putea lansa într-o conversație aprinsă cu tine însuți. ai putea asculta la ceea ce eşti foarte tentat să crezi că reprezintă vocea rațiunii, sau altfel spus la vocea bunul simț, care va încerca să te convingă că un zid e totuşi un zid, iar despre impactul cu un zid nu se glumeşte niciodată. ori ai putea pleca urechea la cealaltă voce, probabil mai anemică dar nu mai puțin persistentă, care ar putea observa pe drept cuvânt că nu are niciun rost să te hazardezi speculând cu privire la natura obstacolului de la distanță, că ar fi mult mai constructiv să pui între paranteze teama care îți paralizează ființa şi care te împiedică astfel să te avânți către „zid” cu toate puterile concentrate la maxim. în momentul ăsta ar fi nemaipomenit dacă ți-ai aduce aminte de parabola „În fața legii” din romanul Procesul de Franz Kafka.

situația imaginată de Kafka nu e identică cu cea descrisă mai sus, dar chiar şi aşa merită să o privim mai îndeaproape. deşi s-ar putea spune despre „În fața legii” că e o punere-în-abis (mise-en-abîme) în raport cu Procesul (şi probabil cu întreaga operă kafkiană), propun să facem abstracție de această relație de oglindire momentan pentru a analiza textul parabolei ca şi cum ar fi independent de restul romanului. pentru cei care nu cunosc parabola în discuție, foarte scurtă, adică în deplin acord cu definiția parabolei, ea poate fi citită aici. în linii foarte mari, micropovestirea pune în scenă întâlnirea dintre individ şi obstacolul care prin însăşi natura sa blochează accesul spre o țintă oarecare. având în vedere că viața însăşi ar putea fi interpretată ca o căutare continuă de-a lungul unor meandre înțesate cu piedici de tot soiul, putem spune din capul locului că sensul parabolei are o bătaie foarte lungă. protagonistul poveştii este „un om de la țară” („ein Mann vom Lande” în original) care, foarte simplu spus, îşi doreşte să atingă un anumit țel (e mai puțin important să insistăm aici asupra caracterului acestui țel; e suficient să observăm că e vorba de un obiectiv pentru atingerea căruia se presupune că cel angrenat în căutare trebuie să depună un efort conştient). nu mi se pare deloc întâmplător faptul că naratorul găseşte de cuviință să fie foarte precis cu privire la condiția socială a eroului (sau mai degrabă a antieroului) său când spune că este „un om de la țară.” vom înțelege aşadar că avem de-a face cu un individ relativ simplu, lipsit de o anumită sofisticare intelectuală. anticipând puțin, aş putea spune că în acest dezechilibru dintre anvergura proiectului şi capacitatea intelectuală a celui angajat în proiect descoperim de fapt cheia eşecului din finalul parabolei. inadecvarea protagonistului la propriul proiect se vădeşte în cel puțin două momente cruciale: mai întâi, când el îşi exprimă surprinderea cu privire la seria de impedimente cu magnitudine crescândă aflate pe drumul spre țintă: „la asemenea dificultăți nu se aşteptase omul de la țară.” imediat după aceea descoperim şi eroarea de raționament care explică perplexitatea căutătorului: „că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemână, îşi zice el.” premisa greşită de la care pleacă omul este aceea că obiectivul spre care tinde, punctul final al căutării sale, trebuie să fie un spațiu accesibil oricui doreşte să îl atingă, ceea ce nu este câtuşi de puțin adevărat. dacă aşa ar sta lucrurile, atunci însăşi noțiunea de proiect şi-ar pierde complet şi iremediabil sensul. căci orice proiect (şi mai cu seamă cele existențiale, ca în acest caz) presupune prin definiție depăşirea momentelor de criză, a rezistenței inerente cu care efortul constructiv se confruntă la fiecare pas.

plecat la drum cu un handicap major, şi aici găsim cel de-al doilea exemplu al asimetriei pomenite anterior, nu-i de mirare că protagonistul are nevoie de un timp mult prea îndelungat pentru a realiza importanța faptului că nimeni altcineva nu-şi face apariția de-a lungul anilor la intrarea în fața căreia el însuşi se poticnise lamentabil atâta vreme. este o iluminare absolut tardivă, care nu-i mai serveşte practic la nimic. dacă ar fi înțeles cum stau lucrurile mai devreme, probabil că asta i-ar fi oferit un imbold mai hotărât spre acțiune. fiindcă strategiile alese de omul de la țară de-a lungul anilor sunt fie fundamental pasive („se hotărăşte: totuşi, mai bine să aştepte până i se va îngădui să intre”), fie contraproductive (îl „oboseşte pe păzitor cu insistențele sale” sau chiar încearcă să-l mituiască), fie de-a dreptul disperat-ridicole („se roagă şi de [purecii din gulerul şubei] să-l ajute a-l îndupleca [pe păzitor].”

mi se pare foarte interesant (şi în acelaşi timp simptomatic) modul în care evoluează raportul de forțe dintre protagonist şi păzitor: dacă la început cei doi se află pe poziții relativ egale (cel puțin asta putem deduce din faptul că naratorul nu menționează o inegalitate inițială flagrantă), cu timpul, acest raport poate fi descris ca fiind invers proporțional: cu cât mai mic se face protagonistul, cu atât mai impozant apare păzitorul (el pare a fi situat în afara sau deasupra timpului): “Păzitorul trebuie să se aplece adânc, până la [om], întrucât diferența de înălțime s-a schimbat mult în defavoarea omului.” şi totul începe cu avertismentul sever, aproape amenințător, al păzitorului: „Bagă însă de seamă: am putere.” dar, ne-am putea întreba pe drept cuvânt, de unde vine această putere? cine i-o conferă? căci ea e proclamată (şi acceptată ca atare) numai verbal, cu alte cuvinte pur declarativ. s-ar putea spune, simplificând lucrurile întrucâtva, că are putere cel care afirmă că are putere. parțial adevărat. însă, după cum scriam mai sus, ceva trebuie să existe în spatele cuvintelor. ceva care dă cuvintelor forța necesară de a transforma o simplă afirmație într-un act perlocuționar (rostirea care produce un efect tangibil în lume, cum ar fi de pildă sentința judecătorului într-un tribunal). dar cum poate fi definit în parabola kafkiană acel ceva situat îndărătul cuvintelor, cât de legitim este el şi, mai ales, care ar fi atitudinea potrivită atunci când te confrunți cu el? simplificând din nou, am putea spune că este vorba de un contract neexprimat formal dar subînțeles ca atare de ambele părți potrivit căruia persoana care veghează la intrarea într-un spațiu şi se comportă în conformitate cu atributele unui păzitor este de facto un păzitor. numai că acest contract rămâne valid atâta timp cât ambele părți îl consideră ca fiind valid. în momentul în care una din părți (omul de la țară în acest caz) i-ar contesta în mod activ validitatea, el ar înceta automat de-a mai fi valabil. sigur că procesul contestatar e cu mult mai complex decât las eu să se înțeleagă aici, dar în esență cam aşa stau lucrurile. rezultă că omul de la țară se constituie, prin chiar comportamentul său, ca şi co-autor al autorității paznicului. dacă paznicul îşi arogă autoritatea de paznic este în primul rând pentru că omul de la țară i-o permite. să observăm, totuşi, că această autoritate nu e situată în mod aprioric mai presus de orice dezbatere sau chiar de un act negator. paznicul însuşi îi sugerează acest lucru protagonistului atunci când spune „Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicției mele.” cu alte cuvinte, spațiul acțiunii nu este obliterat în totalitate.

evident că asta e doar una din interpretările posibile. sunt şi altele, mai puțin optimiste dar care se aliniază foarte bine cu liniile directoare ale operei kafkiene. potrivit acestora, omul de la țară ar fi pur şi simplu întruchiparea omului modern care descoperă cu o perplexitate pe care nu şi-o poate reprima că regulile jocului s-au modificat într-atât de mult încât au devenit practic incomprehensibile. lumea (sau legea) care până mai deunăzi era deschisă, transparentă şi accesibilă oricui ar încerca s-o pătrundă cu mintea, s-a transformat aproape peste noapte într-un labirint birocratic nesfârşit, a cărui funcționare e profund misterioasă dar malefică şi împotriva căruia orice rezistență devine futilă.

Tasseomancy [made in Canada 100%]

The Grass Harp, Live @ Sappyfest 2013

Diana—The Crypt Sessions

Mourning Chest

Apophenia, Live & Acoustic @ Arnold Circus Bandstand in Shoreditch London, UK

Get Back, Live & Acoustic @ Arnold Circus Bandstand in Shoreditch London, UK

Black Milk, Live & Acoustic @ Arnold Circus Bandstand in Shoreditch London, UK

29 Palms

Night

Missoula

Braid. Wind Is Coming

Dead Can Dance and Neil Young

Do Easy

Palm Wine Revisited [2015, full album]

Live @ Burdock, July 22, 2015, full set

Ghost Bees [an earlier incarnation of Tasseomancy]

Tasseomancy

Erl King

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 131

deci pe bune că mă deprimă chestia asta. strada aproape goală cât vezi cu ochii. şi înainte şi înapoi şi în sus şi lateral şi oblic. să fie oare asta chiar Whyte Avenue? pe cuvânt de onoare? că nu seamănă cu ea deşi arată identic. cum se poate aşa ceva? că aici e locul unde se întâmplă mereu chestii. de toate pentru toți. de toți pentru toate. dar săptămânile astea o mână invizibilă goleşte strada de aproape tot ce mişcă cu un polonic la fel de invizibil. îi adună pe toți şi îi aruncă hăt-departe prin toate suburbiile oraşului. habar n-am pe ce criterii. uite, de exemplu, eu. sincer nu-mi dau seama cum de eu am scăpat până acum. la polonicul invizibil mă refer. dar nu mai e mult şi vine. simt eu, cu cel de-al nuştiucâtelea simț că vine. cu ochii închişi pot să jur că vine. probabil că şi polonicul ține ochii închişi că şi-aşa nu contează. orice, numai la număr să fie. a cui o fi însă mâna şi mai ales de ce se întâmplă chestiile astea nu ştiu. ceea ce ştiu e că mă deprimă cumplit. strada aproape goală cât vezi cu ochii. şi înainte şi înapoi şi în sus şi lateral şi oblic. asta chiar e Whyte Avenue dar acum nimeni nu mai are chef de glume. mi-e dor de timpurile alea când Viața însăşi chiar gâlgâia pe carosabil şi pe trotuare. ehei, ce vremuri minunate. pe atunci, puteai fi martorul a nenumărate întâmplări, care mai de care. cum ar fi de exemplu asta sau asta sau asta sau asta.

miercuri, 22 aprilie. citesc poeme de Gellu Naum (sau poheme, cum le-ar spune el) scufundat într-o baie salină (apă super fierbinte în care dizolv aproximativ 500 de grame de săruri Epsom). sorb cuvintele foarte încet pentru că poemele au gramatica lor specifică şi prin urmare o logică proprie: „Alăptează-mă pomule cu sânii tăi de pisică / pentru că m-am luptat pentru tine cu doi militari / unul purta ciorapi de mătase albă / celălalt saluta scoțând limba / capetele lor fluturau în vânt ca nişte voaluri de mireasă / şi martorul meu tăcut se legăna ca o plantă” sau „Când ne vârâm sub saltele / trece un lup departe în noi / se duce până la pod şi se întoarce / e mult de când îl ştim dar să lăsăm / şi nu mai ofta că n-ai nimic de pierdut / lumina moare lipită de zid şi începe / deruta fără motiv fără evenimente / încep obscurele aspirații şi spaimele / tresărirea formelor într-o implacabilă geometrie / începe un timp al lucrurilor monoton şi spectral.” apoi încerc să citesc mai departe alte poheme după care nu mai pot citi. e aproape 11 noaptea dar fetele îşi fac de cap. „turn that damn radio down,” aud prin pereți cum țipă cea mare, care se crede sora-şefă (celelalte echipamente electronice au fost confiscate deja); „leave me alone and get out of my room,” răspunde țâfnoasă cea mică. eu încep să fierb cu cartea în mână, la propriu şi la figurat. nu mă mai pot aduna să-mi continui lectura. între timp, peste lentilele ochelarilor s-a lăsat o ceață densă. „dă-mi doamne doar un strop microscopic din răbdarea ta,” mă rog în gând, pe româneşte, pentru că simt cum îmi creşte în cap un şuier ca de samovar sub presiune, iar asta nu are nimic de-a face cu sauna în care mă aflu. de fapt, urlu de-a binelea numai că pe dinăuntru. spuneți-mi vă rog că există speranță, o lumină la capătul tunelului. că eu deschid uşă după uşă şi dau numai de întuneric. râcâi pereții cu unghiile dar în loc de vopsea cade doar întuneric, evident de calitate superioară. întunericul umflă sticla geamurilor ce pe-un balon. sunt conştient că nu-s nici primul nici ultimul tată de fete, dar sincer mi-am imaginat experiența de părinte cu totul altfel (nu neapărat populată cu nori pufoşi, diafani, de culoare roz pe care plutesc îngeraşi deghizați în păpuşi Barbie, ci doar altfel decât cea pe care o trăiesc aici şi acum).

joi, 23 aprilie, 4:39 PM. iau autobuzul 52 de la 104 şi Whyte Ave pentru că vreau să ajung la magazinul italian de pe 51 Avenue. în autobuz nu sunt mai mult de 7 - 8 călători. odată cu mine urcă şi o tânără gravidă. ne aşezăm amândoi în partea din față a autobuzului, pe scaunele aflate cu spătarul spre geam. pe dreapta, undeva la mijlocul autobuzului, un aborigen moțăie cu capul în piept. după câteva minute se trezeşte şi începe, se putea altfel?, să tuşească. nu foarte des, nici foarte sinistru, doar cât să atragă atenția celorlalți călători. a gravidei cu siguranță. tânăra poartă mască dar chiar şi aşa devine neliniştită. stă vizavi de mine deci o pot observa cu atenție. agitația îi pune stăpânire pe trup sub ochii mei, ca şi cum o undă de şoc i-ar străbate ființa la adâncime mică, chiar sub epidermă. efectiv anxietatea ia o formă fizică iar eu sunt martorul acestei transformări. priveşte îngrijorată în toate direcțiile, îşi pune ochelarii de soare pe ochi apoi îşi trage o mănuşă albăstruie din latex pe mâna dreaptă (de ce numai pe o mână, şi de ce tocmai dreapta?). aha, acum înțeleg. cu stânga butonează telefonul (în era ecranelor tactile verbul „butonează” a devenit deja o relicvă). e o incompatibilitate evidentă între frământarea ei atât de vizibilă şi gesturile, aproape nonşalante, cu care navighează pe net. se mută cu un scaun spre dreapta pentru a se îndepărta chipurile de sursa tusei. eu mă gândesc la un slogan în ton cu timpurile astea suprarealiste: măşti chirurgicale pentru toți oamenii străzii! apoi individul cu tusea coboară din autobuz şi pun pariu că muşchii tuturor au început, ca la un semn, să se relaxeze. după nici 5 minute urcă un bărbat care se aşază exact pe scaunul în care stătuse bine-mersi aborigenul. am privit de jur împrejur să văd dacă cineva o să-i atragă atenția că ar fi mai bine probail să aleagă alt scaun, dar nimeni nu părea interesat de asemenea detalii. adevărul e că se petrec lucruri ciudate în mijloacele de transport în comun zilele astea. acum vreo două săptămâni, într-un autobuz oarecare a urcat un individ care tuşea non-stop. evident fără să se deranjeze să-şi acopere gura cu mâneca de la haină, aşa cum cere eticheta. faza asta nu s-a întâmplat într-o zonă dubioasă a oraşului (deşi în momentul de față asemenea categorii descriptive au devenit irelevante). un tânăr din autobuz i-a atras tipului atenția că nu e okay ceea ce face şi că poate ar trebui să coboare, moment în care situația a scăpat de sub control. şoferița a oprit autobuzul (ca să ceară ajutor prin stație) iar individul s-a îndreptat agresiv înspre partea din față a autobuzului şi a început să tuşească intenționat în direcția ei, urlând în acelaşi timp că a fost depistat pozitiv cu Covid-19. până nu au venit polițiştii dotați cu măşti speciale, nu s-a potolit. normal că a fost arestat imediat. dacă se dovedeşte că e într-adevăr purtător de virus, riscă o amendă de până la $100.000 (în caz că e la prima abatere). recidiviştilor li se poate aplica o amendă de până la $500.000.

şi dacă tot am pomenit de coronavirus, situația din Canada se prezintă în felul următor (datele corespund pentru data de 25 aprilie): 44.569 de cazuri identificate (la o populație de aproximativ 38 de milioane) şi 2.351 decedați. în provincia Alberta sunt 4.233 de cazuri confirmate (la o populație de aproximativ 4,4 milioane) şi 73 decedați. în zona metropolitană Calgary sunt de departe cele mai multe cazuri: 2.964 (la o populație de 1,39 milioane) şi 46 decese. prin comparație, în zona metropolitană Edmonton sunt 475 de cazuri confirmate (la o populație de 1,32 milioane) şi 10 decese. restul de aproape 800 de cazuri confirmate sunt răspândite pe tot teritoriul provinciei (care are o suprafață de două ori mai mare decât cea a Germaniei). Alberta stă relativ bine la numărul de teste făcute până acum (127.165 la o populație de 4,4 milioane). se prognozează că vârful pandemiei va fi atins undeva în jurul datei de 15 mai. şcolile s-au închis pe 16 martie, când a început practic şi un soi de lockdown. în afara magazinelor (în special cele alimentare) totul e închis. cine poate lucra de acasă, super. foarte mulți însă au fost trimişi în şomaj tehnic. transportul în comun funcționează pe programul de sâmbătă. nu ai nevoie de niciun document ca să ieşi pe stradă, dar cel puțin în Edmonton oamenii respectă recomandarea de a călători în oraş doar dacă e absolută nevoie (iar rezultatul se vede). o să fie mult mai greu la vară, mai ales în Alberta unde oamenii de-abia aşteaptă să scape de claustrarea impusă în mod natural de iarnă.

din punct de vedere economic, însă, situația tinde să devină disperată. scăderea prețului la petrol datorată divergențelor dintre Rusia şi Arabia Saudită (acum vreo zece zile barilul de petrol a ajuns să fie cotat la minus 38 de dolari!!!) la care se adaugă oprirea aproape totală a economiei din cauza coronavirusului, vor crea, în cuplaj, condițiile unei „furtuni perfecte” mai cu seamă în Alberta unde totul depinde de petrol (după Arabia Saudită aici sunt cele mai mari rezerve de petrol din lume, din păcate sub forma şisturilor bituminoase). cu atât mai mult cu cât de anul trecut s-a reîntors la putere, după o pauză de numai patru ani din păcate, un partid de dreapta a cărui unică mantră e echilibrarea bugetului indiferent de consecințe. timp de câțiva ani buni prețul petrolului s-a prăbuşit, istoric vorbind, iar bugetul Albertei s-a împovărat treptat cu un deficit major. de fapt, dacă stau să mă gândesc, dolarul canadian e într-o oarecare măsură un petrodolar, ceea ce înseamnă că valoarea lui în raport cu alte monede depinde de capriciile şi fluctuațiile de pe piața petrolului. în fine, premierul actual al Albertei vorbeşte de o rată a şomajului de 25% în lunile care urmează. astea sunt cifre înspăimântătoare pentru o țară precum Canada (prin comparație, la apogeul marii crize economice de la sfârşitul anilor 20, rata şomajului în State a fost de 24,9%). sigur că trăim într-o cu totul altă eră dar o grămadă de oameni (myself included) sunt foarte speriați. vom ajunge probabil să plătim cu toții faptul că ani în şir nu s-a făcut nimic în sensul unei diversificări a economiei. cam asta se întâmplă, ca să parafrazez o zicere idiomatică, when you put all your eggs in one basket. pentru Alberta, zăcămintele de petrol sunt „a curse in disguise” (adică opusul a ceea ce se cheamă „a blessing in disguise”). industria petrolieră conduce provincia de facto (e până la urmă o formă de corupție legalizată), evident în deplin acord cu propriile interese. aşa se face că între 1971 şi 2020 a fost practic o singură alternanță la putere: cea dintre 2015 şi 2019. în rest, provincia a fost guvernată de acelaşi partid de dreapta (mă rog, recent ipochimenii şi-au schimbat numele dar nu şi năravurile iar acum se comportă ca şi cum nici usturoi n-ar fi mâncat şi nici gura nu le-ar mirosi). despre ce democrație se mai poate vorbi atunci când ai la guvernare acelaşi partid vreme de 44 de ani, din 1971 până în 2015 (iar din 2019 s-a revenit la linia oficială)? they have us in a death grip, for sure. nu degeaba se spune despre Alberta că e cea mai americană dintre provinciile canadiene (pentru necunoscători, ăsta nu-i un compliment—dimpotrivă). excepția fiind, fără nicio exagerare, Edmontonul, pata de culoare portocalie pe un fundal albastru care amenință să înghită totul. problema majoră a formei de capitalism extrem din Statele Unite, neoliberal, fundamentalist şi globalizant, nu este una a invidiei aşa cum încearcă să ne convingă Jordan Peterson, simplificând nepermis afirmația lui George Orwell (middle-class socialists don’t care about the poor, they just hate the rich), ci este una a rapacității aşezate, asemeni unei pietre unghiulare, la temelia sistemului economic şi numai (apropo, că tot l-am menționat pe Peterson, am aflat cu surprindere că şi-a făcut studiile la University of Alberta, fiind născut chiar în Edmonton). lăcomia ca principiu director al întregii societăți. exemplu concret: ni se tot repetă ad nauseam săptămânile astea că vezi doamne „we’re all in this [coronavirus crisis] together.” pe bune? mie nu mi se pare că aşa ar sta lucrurile. referindu-se la pachetele de ajutor economic pe care guvernul federal canadian s-a văzut nevoit să le pună la dispoziția celor afectați de Covid-19 (persoane fizice sau juridice), cineva îmi spunea ceva de genul, „you and your kids will have to pay for this for years to come.” bineînțeles că aşa va fi. interesant totuşi că nimeni nu-şi pune problema miliardelor de dolari depuşi în conturi bancare secrete din afara Canadei şi pe care deținătorii nu plătesc taxe. an după an după an. e o formă de evaziune fiscală perfect legală. bravo nene! cum spunea cineva: privatizarea profitului şi socializarea pierderilor. sau, mai pe româneşte, la plăcinte înainte, la război înapoi.

sâmbătă, 25 aprilie. muncile de primăvară. vânt enervant, nori, praf, o greblă specială şi saci negri de plastic. practic scopul întregii acțiuni este de a curăța gazonul de iarba care s-a uscat complet şi a murit pe perioada iernii, respectiv de gunoiul purtat de vânt cine ştie de unde. e o muncă monotonă care cere un efort fizic susținut, dar în acelaşi timp absolut crucială. săptămâna asta trebuie să sun la compania care îmi stropeşte gazonul împotriva buruienilor pe timpul verii ca să le cer să vină pentru ceea ce se cheamă deep core aeration + overseeding (cu ajutorul unei maşinării speciale se fac găuri de vreo 6 - 7 centimetri adâncime în sol, din 10 în 10 centimetri). astfel aerul şi substanțele nutritive necesare ajung la rădăcina gazonului, întărindu-l. dar pentru ca aerarea şi însămânțarea să funcționeze aşa cum trebuie, e necesar ca gazonul să fie curățat de toate rezidurile iernii. nu-i vorbă, ca am făcut exact acelaşi lucru prin octombrie, când am pregătit acelaşi gazon pentru iernat. but such is the nature of the beast. în fine, menținerea gazonului e o întreagă aventură de care m-aş fi lipsit cu dragă inimă, numai că acum asemenea considerații sunt tardive. chiar înainte de a mă apuca de treabă, văd o mogâldeață cenuşie pe treapta cea mai de jos a terasei care dă în backyard. când m-am aplecat să văd ce era, m-am dat seama că priveam un fragment din masca mortuară a unui şoricel de câmp. puteam distinge mustățile şi partea superioară a craniului, cea cuprinsă între ochi şi vârful botului, dar îmbrăcată încă în blană. restul fusese probabil îngurgitat de pisică. îmi aduc aminte că primăvara trecută, tot în timpul curățeniei de sezon, am găsit o jumătate de şoricel abandonată de Mewsie sub terasă. surprize, surprize! câteva minute mai târziu, am găsit o altă victimă, de data asta întreagă, chiar lângă una din ferestrele care dau spre subsol. înainte de a avea pisica nici nu mi-am închipuit că sunt atâția şoricei de câmp în zonă.

nu de mult am aflat dintr-un studiu că şobolanii râd (numai că sunetele emise nu sunt perceptibile de urechea umană) şi mai ales că sunt capabili de compasiune pentru semenii lor (în laborator de exemplu au refuzat hrana dacă procurarea ei ar fi provocat suferință unui alt şobolan). de atunci, mi-am mai îndulcit atitudinea față de rozătoare. îmi aduc aminte că spre sfâşitul verii în anul 2005 m-am trezit cu nişte şoricei în apartament (locuiam cu chirie undeva pe lângă Whyte Ave). după ce compania care se ocupa de administrarea imobilului a eşuat lamentabil în încercarea de a stopa invazia, m-am decis să rezolv problema pe cont propriu. pe vremea aia nu dezvoltasem încă sentimente de empatie față de şoricei. mi-am cumpărat nişte curse lipicioase şi m-am pus la vânat. mi-a trebuit o noapte întreagă să scap de ei (spun „ei” pentru că era vorba de doi şoricei care acționau în tandem). la un moment dat s-au refugiat în dulapul de sub chiuveta de la bucătărie care avea două uşi. am plasat cursa (o bucată de carton acoperită cu material adeziv) în fața uneia dintre uşi, iar din partea cealaltă am încercat să-i determin să-şi părăsească adăpostul. unul din ei, neştiind ce-l aşteaptă, a plonjat spre podea. numai că imediat ce a aterizat, şi-a dat seama că picase într-o cursă. s-a zbătut să scape o bucată de timp, dar apoi a abandonat, evident sleit de puteri. sunt convins că a înțeles chiar atunci că lupta pentru viață fusese pierdută. din momentul ăla, aşa încleiat cum era, a început să emită nişte chițăituri prelungi pe un ton plângăcios-disperat, evident ca să-i transmită tovarăşului său un mesaj despre pericolul care îl paşte dacă se repede să sară şi el afară din dulap. iar avertizarea chiar a funcționat. oricât mi-am dat silința să-l împing pe cel de-al doilea şoricel să fugă din dulap, n-am reuşit. abia spre dimineață a făcut şi el saltul fatal. când i-am văzut pe amândoi prinşi în cursă, mi-am dat seama că unul era mai mare decât celălalt, ceea ce însemna că cel mai probabil era vorba de o mamă şi de puiul ei. dar din păcate viața e crudă. shit happens when you’re low on the totem pole. dacă aveți impresia că ăsta a fost un act de cruzime, stați să vă povestesc cu ce-şi ocupa vremea un tip în armată. eram detaşați la munci agrigole (asta se întâmpla imediat după incorporarea din septembrie) şi dormeam câte 60 - 70 într-un dormitor comun. prin dormitor, noaptea mişunau şoarecii. individul de care vorbesc, nefiind el dus prea des pe la biserică, zice, stați să vă arăt o chestie tare. a prins un şoarece din dormitor şi dimineața l-a luat cu el la muncă (la cules de porumb). acolo a capturat şi un şoarece de câmp. îi ținea pe amândoi de codiță, cu o mână pe unul cu cealaltă pe al doilea, ca să-i putem observa mai bine. se vedea clar că şoricelul de câmp era mai curat decât cel de casă. apoi i-a apropiat unul de celălalt, spate în spate, moment în care cei doi şoricei au început o luptă pe viață şi pe moarte. într-un final apoteotic al întregului act de „dresaj,” individul i-a „dezbrăcat” pur şi simplu pe amândoi. nu mai văzusem aşa ceva în viața mea (adevărul e că nici de atunci încoace nu mi-a fost dat să văd ceva similar). i-a prins de blănița din spatele capului şi, cu o mişcare fulgerătoare, i-a jupuit de vii, unul după celălalt. apoi le-a dat drumul prin iarbă, aşa rozalii cum erau. deznodământul se poate bănui cu uşurință.

revenind la campania de primăvară de sâmbătă, după patru ore jumate de muncă, respectiv şase saci mari de plastic plini cu iarbă şi frunze uscate, gunoaie, plus rahat mumificat de câine, mi-am terminat finalmente treaba. dar nu pot încheia textul ăsta fără să le adresez câteva cuvinte de bine celor care-şi plimbă câinii prin zonă şi se fac că nu văd când patrupedul favorit îşi evacuează materiile fecale în zăpada care acoperă gazonul. păi bine băh terminaților care esteți (şi nu mă refer la câini), dacă voi simțiți aşa o jenă să culegeți căcatul după proprii câini, de ce aveți impresia că eu aş fi foarte încântat să o fac în locul vostru? fucking retards. din cauza voastră am ajuns să vorbesc şi să gândesc foarte urât. întrebare de o mie de puncte: la ce naiba îți iei câine pe lângă casă dacă nu eşti pregătit să cureți după el. păi nu?

Black Mountain

[made in Canada 100%. let’s beeping groove!]

House of Strombo, 2018

Live @ Best Kept Secret, 2015

IV | Full Concert CBC Music

In the Future [2008, full album, deluxe edition]

Wilderness Heart [2010, full album]

Destroyer [2019, full album]

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 131

da, băi, recunosc că sunt suburban. de când m-am mutat în cartierul unde pe atunci se termina harta şi începea câmpul, naveta zilnică mi-a devenit o a doua natură. yaaaaaaay! în cartierul ăsta al cărui nume începe cu litera „A” (pentru că, nu-i aşa, cei din urmă vor fi întotdeauna cei dintâi) toate străzile încep cu litera „A.” a fost o vreme în care dacă ieşeai la o simplă plimbare riscai să cazi de pe hartă. harta oraşului, vreau să spun. autobuzul mergea şi el periculos de aproape de marginea hărții, că mă şi mir că nu îi apuca cu vertije pe şoferi şi pe călători. între timp harta s-a extins pas cu pas înspre sud, iar câmpul a luat-o şi el la goană către aeroport ca să nu fie ajuns din urmă. yaaaaaaay! acum le facem cu mâna celor care se holbează pe hublourile avioanelor la decolare sau aterizare. din când în când, mai ales după-mesele când mă întorc acasă, moțăi în autobuz. țin cartea larg deschisă în mâini şi mă fac că citesc ca să par finalmente că sunt un om cultivat, dar eu de fapt dorm. şi chiar sunt cultivat prin comparație cu ceilalți navetişti care îşi freacă încontinuu telefoanele. tocmai de aia am decis mai demult astfel: toate persoanele care citesc cărți în autobuze sau trenuri, indiferent de ce carte ar fi vorba sau de formatul ei, îmi sunt deja pe jumătate prieteni. aproape că îmi vine să mă reped la ei şi să-i îmbrățişez cu tot dragul. la urma urmelor aparținem unui club distins şi exclusivist. în fine, şi cum stau eu şi dorm cu cartea în mână, am grijă să întorc la intervale egale de timp paginile pentru ca cei care ar îndrăzni să stea cu ochii pe mine (mă iertați, vechea mea paranoia) să nu se prindă că nu citesc. eu cred în valorile estetice ale realismului, aşa că cel puțin o dată sau chiar de două ori dau câte o pagină înapoi, ca şi cum aş reciti un pasaj pe care nu l-am înțeles inițial. dar, cum spuneam mai sus, eu de fapt dorm. în autobuz nu-mi permit să visez. dar e okay, pentru că am ajuns la o vârstă la care m-am cam dezobişnuit să visez în general. visurile sunt oricum supraestimate. eu, de exemplu, prefer să mă odihnesc decât să visez, fie că dorm fie că sunt treaz. din vise nu mai rămâne şi-aşa aproape nimic dimineața. în cel mai fericit caz doar o grămăjoară de cioburi în care, dacă nu eşti atent, te poți şi tăia.

pe bune, care o fi meritul evoluționar al visatului (visării)? ce facem atunci când visăm şi mai ales de ce visăm? despre vise avem deocamdată doar conjecturi, ipoteze, speculații, eventual teorii, dar nicidecum răspunsuri definitive, universal acceptate. e o cunoaştere provizorie, permanent modificabilă, precum întreaga cunoaştere până la urmă. suntem ca de obicei prinşi într-o zonă de tranziție, de trecere, înaintăm prin spații fluide, cu o geometrie, pentru a folosi un poncif foarte uzitat cândva, prin definiție variabilă. şi iată paradoxul: cu cât citesc mai mult, cu atât ştiu mai puțin. cu cât înaintez mai adânc în cunoaştere, cu atât mai copleşitoare îmi apare propria ignoranță. adică ce altceva suntem noi, din perspectiva acestei întinderi nesfârşite, cu toată ştiința pe care o putem acumula vreme de câteva decenii efemere, decât nişte particule submicroscopice de praf? dar infinitul prin care înotăm ca împotriva curentului nu are un centru unic, aşa cum ne-ar place probabil să credem, din simplul motiv că orice punct al infinitului este automat centrul său. cu alte cuvinte, niciunul din punctele aflate pe cuprinsul infinitului policentric nu este intrinsec superior celorlalte. de aceea cunoaşterea veritabilă nu poate fi decât o formă superioară de smerenie, un exercițiu benefic de recalibrare a eului, de redimensionare a propriei ființe. într-un anumit sens, te rostogoleşti de undeva de „sus,” o poziționare pe cât de arogantă pe atât de imaginară, pentru a ajunge „jos.” numai că, atenție, acest „jos” (vezi şi ghilimelele) nu are conotațiile negative cu care suntem obişnuiți tocmai pentru că nu e vorba aici de o prăbuşire exterioară, spațială, ci de una interioară, ființială. cazi prin interiorul propriei ființe ca printr-un tunel, aluneci cu o viteză mai mică sau mai mare de la vârful ei până în acel punct unde egocentrismul îşi pierde finalmente puterea de seducție.

sigur că nu e uşor să priveşti infinitul în ochi fără a fi paralizat de sentimentul propriei nimicnicii. scufundat în cenuşa insignifianței depline, abandonul îți apare atunci ca fiind singura soluție realistă. la ce bun să depui vreun efort dacă, judecând dintr-o perspectivă îngustă, singura la care ai pe moment acces, orice efort rămâne inutil. eşti absolut liber să alegi resemnarea, dacă aşa crezi de cuviință. vei fi desigur condamnat pentru alegerea asta, tocmai pentru că semenii tăi te judecă printr-o prismă la fel de îngustă, fără să înțeleagă că renunțarea este în ultimă instanță, in the grand scheme of things, o opțiune la fel de legitimă ca şi celelalte. nici mai bună, nici mai rea în sine, ci pur şi simplu diferită. prin contrast, acelaşi infinit le procură altora imboldul şi energia necesară acțiunii. la naiba cu obstacolele. căci singura rațiune de a fi a obstacolelor este aceea de a fi depăşite, unul după celălalt. în deschiderea Jurnalului Fericirii Nicolae Steinhardt se referă la cele trei soluții pe care fiecare dintre noi le avem la îndemână atunci când ne confruntăm cu o situație limită. Steinhardt rezumă cea de-a treia soluție, pe care el o numeşte a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski, astfel: „în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoți din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta . . . cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simțământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.” convocat la sediul KGB pentru dimineața zilei de cutare şi cutare, Bukovski petrece o noapte albă în noaptea de dinainte. dar nu din cauza spaimei, aşa cum ar fi fost probabil normal, cât din pricina nerăbdării de a intra în „ei,” adică în kagebişti, ca un tanc! LOL. tupeu sau inconştiență? probabil că amândouă, numai că, judecând retrospectiv, s-ar putea spune că strategia a funcționat.

privită din punctul infinitezimal, neînsemnat şi plăpând (cel puțin din perspectiva noastră) pe care îl ocupăm în economia universului ca animale de carne şi sânge, proximitatea morții reprezintă un alt caz particular al coliziunii cu nelimitatul. îmi aduc aminte de câteva imagini dintr-un film de animație folosite probabil pe la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80 ca generic pentru emisiunea de desene animate. un şoricel încolțit de pisică are în primele momente o reacție cât se poate de naturală: e cumplit de speriat, tremură ca varga ca şi cum ar încerca să-şi înduplece călăul. dar pisica rămâne complet insensibilă. exact când te-ai fi aşteptat mai puțin, şoricelul suferă o metamorfoză spectaculoasă pentru că găseşte undeva în adâncul ființei resursele de curaj care îi permit să transforme situația tragică într-una demnă. îşi îndreaptă trupul, se leagă singur la ochi, îşi bombează aproape arogant pieptul, după care aşteaptă (acceptând) stoic lovitura fatală. lăsând la o parte caricaturalul inevitabil al secvențelor descrise mai sus, ele conțin totuşi o doză de adevăr. complet de acord că acceptarea cu seninătate a morții constituie un test incredibil de dificil pentru orice ființă umană. şi totuşi, după cum aflăm din studiul doctoriței Elizabeth Kubler-Ross despre cele 5 etape ale durerii, rata de succes este mai mare decât ne-am închipui. atunci când totul e cu adevărat pierdut (fiindcă un asemenea moment este până la urmă inevitabil), actul de a nu te împotrivi destinului, when you simply let nature take its course, are virtuți curative, psihologic vorbind. însă atâta timp cât mai există un miligram de speranță, atâta timp cât mutarea de şah-mat nu s-a materializat încă, poți încerca marea cu degetul. nu te împiedică nimeni s-o faci. succesul într-un asemenea context nu e neapărat imposibil cât extrem de improbabil. câteodată mişcarea îți iese, de cele mai multe ori nu. dar ai intrat în joc ştiind foarte bine că numele său e ruleta rusească, asumându-ți conştient cu alte cuvinte riscurile care decurg din asta. după cum observa foarte pertinent Wayne Gretzky (the Great One), 100% din şuturile pe care nu le tragi la poartă nu se vor transforma niciodată în gol.

săptămâna trecută, într-o seară (cred că era luni), am văzut-o pe fiică-mea cea mare că priveşte cu atenție, de pe terasă, la ceva în backyard. am ieşit intrigat să văd despre ce era vorba şi am surprins următoarea scenă. pisica stătea sprijinită pe fund, foarte calmă, într-o atitudine zen, aproape absentă, iar lângă ea, înghețat de spaimă în poziție bipedă (care putea fi uşor confundată cu o respectuoasă poziție de drepți), se afla un şoricel. două statui, aşezate una lângă cealaltă. mi-am concentrat atenția asupra bietului şoricel. el bineînțeles că nu avea timp să mă bage în seamă, fiind preocupat cu probleme mult mai importante. eu şi fiică-mea stăteam cu ochii pe şoricel, şoricelul cu ochii pe pisică, în timp ce privirea pisicii se pierdea undeva în gol. ce mai, un triunghi amoros în adevăratul sens al cuvântului. timp de câteva secunde am încercat să mă transpun în ființa şoricelului şi trebuie să recunosc că m-au trecut fiorii. gândiți-vă şi voi cum ar fi să vă treziți lângă un monstru antropofag, de cel puțin 20 de metri înălțime, respectiv 5 metri lățime. ce sentimente v-ar încerca în momentele alea? ați mai avea sentimente sau teroarea v-ar paraliza până şi cel mai minuscul proces cerebral? ați fi pregătiți să aruncați prosopul sau v-ați gândi cu mintea turată până la incandescență la un plan de evadare? judecând după postura exterioară a şoricelului, care avea pecetea groazei întipărită adânc pe figură, ai fi fost tentat să crezi că existența terestră a micii rozătoare se apropia vertiginos de final. fiică-mea, care fusese martora întregii scene, mi-a spus pe un ton şoptit că pisica capturase şoricelul lângă gardul din fundul backyard-ului, apoi îl adusese mai aproape de terasă ca să se joace cu el. dar din motive lesne de înțeles, şoricelul nu prea avea chef de joacă la ora aia. aşa că pisica se pusese pe aşteptat. avea până la urmă tot timpul din lume la dispoziție. la un moment dat, cu iuțeala unui fulger, şoricelul a luat-o la goană spre gardul vecinului, situat doar la câțiva metri distanță. până să-şi dea pisica seama ce se întâmplă, şoricelul era ia-l de unde nu-i. gone forever, or at least until next time. deznodământul ne-a luat complet prin surprindere şi pe noi. evident că dacă pisica ar fi fost una sălbatică, deci mai mult ca sigur flămândă, soarta şoricelului ar fi fost cu totul alta. dar el nu avea de unde să ştie că are de-a face cu o pisică domestică, bine hrănită, care vânează just for fun. dimpotrivă, în mintea şoricelului, situația era cât se poate de disperată, cu adevărat agonică. tocmai de aceea atitudinea de a crede în (respectiv de a lupta pentru) şansa lui până la capăt este cu atât mai remarcabilă.

cunoaşterea, moartea, divinitatea sunt tot atâtea fețe ale infinitului prin comparație cu care ființa umană se simte sever diminutivată sau chiar, la limită, spulberată. în eseul său despre sacru, Rudolf Otto vorbeşte despre „sentimentul stării de creatură,” pe care îl defineşte ca fiind „sentimentul creaturii ce se cufundă în propriul ei neant şi se pierde în fața a ceea ce este mai presus de orice creatură . . . Important, aici, nu este însă ceea ce noul nume poate să exprime singur, adică sentimentul pierderii de sine şi al propriei aneantizări în fața unei puteri supreme, ci că acesta este trăit în fața unei asemenea puteri supreme. Iar acest ‚asemenea,’ acest cum al obiectului este cu totul inefabil şi nu poate fi indicat de tonul şi de conținutul particular al reacției sentimentale pe care apariția sa o provoacă în suflet şi pe care omul trebuie să o trăiască în el însuşi.” într-adevăr, potrivit lui Otto, ceea ce carcterizează în mod fundamental sacrul rămâne pentru totdeauna în afara limitelor limbajului omenesc, fiind, cel puțin din punct de vedere uman, i-rațional (sau, şi mai bine, nerațional). sacrul nu poate fi conceptualizat pentru că scapă eforturilor rațiunii de a-l fixa în discurs, de a-l explica până la capăt. relația cu sacrul este una prin definiție experiențială. el nu este înțeles, ci trăit. iar manifestarea sacrului amorsează în ființa umană un răspuns de natură sentimentală. ca să rezum, sacrul nu poate fi descris în chip direct (cu ajutorul rațiunii), ci doar indirect, pe baza reacției emoționale pe care o stârneşte în subiectul uman. religia însăşi rămâne prinsă între cei doi poli, cel al rațiunii respectiv al iraționalului. după cum afirmă Ernst Cassirer, Toma d’Aquino încă mai credea că gândirea religioasă şi rațiunea pot fi reconciliate, în timp ce alți gânditori redutabili, cum ar fi Tertulian (cu sentința sa celebră „Credo quia absurdum,” „Cred deoarece e absurd), Pascal, sau Kirkegaard au scos în evidență faptul că cele două sunt de fapt incompatibile: „Pascal a declarat că obscuritatea şi caracterul incomprehensibil sunt sunt adevăratele elemente ale religiei. Adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul religiei creştine, rămâne mereu un Deus absconditus, un Dumnezeu ascuns. Kirkegaard descrie viața religioasă ca pe marele ‚paradox.’ Pentru el, o încercare de a micşora acest paradox înseamnă negarea şi distrugerea vieții religioase. Iar religia rămâne o enigmă nu numai într-un sens teoretic, ci şi într-un sens etic . . . Ea ne promite o comuniune cu natura, cu oamenii, cu forțele supranaturale şi cu zeii înşişi. Şi totuşi efectul ei este cu totul opus. În manifestarea ei concretă, ea devine sursa celor mai profunde disensiuni şi lupte fanatice între oameni. Religia pretinde că se află în posesia unui adevăr absolut; dar istoria ei este o istorie a erorilor şi ereziilor. Ea ne oferă promisiunea şi perspectiva unei lumi transcedentale—mult dincolo de limitele experienței umane—şi ea rămâne umană, prea umană.”

nici nu-i de mirare că disertația doctorală a lui Kirkegaard are ca obiect ironia.

mă rog, întorcându-mă la autobuze, somn şi cărți, trebuie să spun că, deşi moțăi câteodată pe dinafară, sunt cât se poate de treaz pe dinăuntru. călătoresc pe acelaşi traseu de câțiva ani buni de zile aşa că am ajuns să cunosc pe de rost fiecare viraj, fiecare intersecție, fiecare oprire la semafor. mi-e uşor deci să urmăresc cu ochii minții traseul. ştiu în orice moment unde mă aflu, literalmente cu ochii închişi, de parcă aş avea incorporat în cap un GPS performant. te uiți la mine şi poți jura că dorm, dar eu de fapt sunt treaz şi îmi spun, „mda acum intrăm pe Anthony Henday” sau „hmm, asta e stația de la Walmart” sau „aha, atenție că la prima trebuie să cobor” etc. dar vineri după-masă, chiar de ziua internațională a oamenilor muncii, am pățit-o. nu dormisem decât vreo 5 ceasuri în noaptea dinainte şi eram obosit. legănat de suspensia autobuzului am ațipit de câteva ori. pe măsură ce mă apropiam de destinație, încercam să păstrez o minimă legătură cu realitatea. m-am autosetat în aşa fel ca să mă trezesc din două în două minute. dar la un moment dat am alunecat prea adânc în somn. dintr-un reflex bine exersat, am simțit totuşi că autobuzul se opreşte într-o stație (aici autobuzele opresc doar în stații doar la cerere). am deschis ochii şi am tresărit pentru că mi s-a părut că ajunsesem în stația în care trebuia să cobor. am sărit brusc în picioare, pe jumătate adormit, şi am coborât. am văzut gazonul acoperit cu frunze şi de-abia mi-am reprimat o înjurătură. sâmbăta trecută, după cum scriam aici, am lucrat din greu ca să curăț iarba iar acum se părea că vântul îmi adusese pe cap frunzele altora (o mai făcuse o dată, exact în noaptea de sâmbătă spre duminică, imediat după ce terminasem munca). dar de data asta parcă era totuşi prea de tot. apoi m-am dezmeticit de-a binelea şi mi-am dat seama că mă dădusem jos din autobuz cu două stații mai devreme iar ăla nu era gazonul meu. am luat-o încet pe jos fericit că nu mai trebuie să trag la greblă încă o dată. whew, thank God!

Daniel Lanois

Where the Hawkwind Kills

For the Beauty of Wynona

The Collection of Marie Claire

Live on KEXP, February 27, 2015

Falling at Your Feet [with Bono]

Fire

I Love You | Live at NMC [National Music Centre Canada]

Still Water

That’s the Way It Is [with Heavy Sun | Amazon Music]

Aquatic/Sonho Dourado/JJ Leaves LA [Live at WFUV, 2014]

The Maker

Lotta Love to Give

NPR Tiny Desk Concert

Goodbye to Language [with Rocco Deluca, full album]

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 131

mă enervează şoferii de autobuz care nu-şi respectă programul. oi fi eu „too high strung” dar câteodată chiar am dreptate. dom’le, dacă scrie în program că tre’ să pleci la ora cutare, atunci pleci la ora cutare, nu stai la taclale cu un alt şofer şi pleci cu aproape 4 minute întârziere pe care după aia nici nu le mai recuperezi pe traseu. de ce ții morțiş să reinventezi roata? să-mi fie cu iertare, dar eu sunt plecat de dimineață de acasă, petrec în jur de 2 ore şi ceva zilnic în mijloacele de transport în comun, aşa că vreau să ajung acasă la timp. ca să nu mai spun că poți pierde legătura la metrou (dinspre autobuz) sau invers, de la metrou la autobuz, datorită unor întârzieri mult mai mici, cum ar fi de exemplu 20 de secunde. şoferii de autobuz din Edmonton sunt cei mai bine plătiți din toată Canada (!), cu cei 30 de dolari pe oră pentru începători (ca o comparație, salariul minim pe economie în provincia Alberta, indiferent că ai 2 ani vechime sau 20, e $15/oră, şi asta doar de câțiva ani că înainte era în jur de 10 dolari pe oră). iar unii dintre şoferi chiar se comportă ca şi cum, la volan fiind, s-ar afla pe moşia personală iar pasagerii n-ar fi decât nişte simpli supuşi, nu cei care le plătesc până la urmă salariul. poftim, dacă nu-ți convine pune mâna pe telefon şi sună la 311 ca să faci o plângere (societatea de transport public e practic o corporație administrată de primăria oraşului Edmonton). aiurea, oricum nu se întâmplă nimic. e şi asta probabil o metodă de a determina scăderea volumului sesizărilor.

de acasă până la lucru (from door to door cum s-ar spune), sunt aproximativ 19 km (urmând configurația străzilor, nu în linie dreaptă dar şi fără ocoluri inutile). sincer vorbind nu mă ține fizicul să parcurg cu bicicleta aproape 40 de kilometri zilnic pe toată perioada verii. că doar nu mă antrenez pentru jocurile olimpice. mai ales că traseul nu e perfect orizontal de la un capăt la celălalt iar deplasarea n-o fac de plăcere ci cu un scop anume, într-un interval de timp limitat. e greu la deal chiar dacă ai la dispoziție 18 viteze. unul din aspectele pe care trebuie să le iau în discuție aici e regimul meu alimentar mai special. de duminică seara până sâmbăta următoare la prânz nu mănânc decât marți seara şi joi seara (niciodată înainte de 6 PM). e adevărat că, atunci când mănânc, nu mă joc. asta înseamnă că în decursul unei săptămâni, am de trecut prin trei intervale mari şi late (două de 42 de ore fiecare şi unul de 36 de ore) fără hrană (apa e permisă). însă organismul uman e cu adevărat o maşinărie minunată care se poate adapta, cu un oarecare efort, la o grămadă de chestii care inițial ți s-ar fi părut imposibile. acum câțiva ani o colegă canadiancă mai în vârstă, siderată de ritmul ciudat al nutriției mele, şi-a dat silința să îmi arate că fac o greşeală majoră, că mă expun prosteşte riscurilor de tot felul („o să-ți distrugă acidul stomacul în întregime dacă continui să faci chestia asta”). a căutat din greu informații pe net dar nu a găsit niciun argument convingător împotriva postului. ba chiar dimpotrivă.

apropo, se pare că o bună bucată de timp m-am situat în avangarda avangardei (am început exercițiul ăsta în 2008, cu o singură zi de post pe săptămână). de-abia foarte recent au descoperit şi nord-americanii beneficiile aduse de post, iar ceea ce se cheamă „intermittent fasting” a devenit mai nou un soi de trend foarte prizat de un public din ce în ce mai larg (inclusiv vedete de la Holywood). intermittent fasting, sau 16/8 diet, înseamnă post timp de 16 ore (aici intră şi somnul), în timp ce mesele trebuie luate în intervalul celor 8 ore care au rămas până la 24 (nu există nicio restricție de cantitate sau fel de mâncare care poate fi consumată în cele 8 ore). cei care urmează dieta asta mănâncă de obicei între 12 şi 8 PM, zilnic. în total, asta înseamnă 112 ore de post săptămânal. spre deosebire de modelul subsemnatului, ceaiul şi cafeaua sunt permise în perioada celor 16 ore de post. prin comparație, eu ajung la minimum 132 ore de post pe săptămână. mai trebuie doar să adaug că postul meu nu are o motivație religioasă dar chiar şi aşa încerc să-l respect cu strictețe. nu mi-e ruşine să recunosc că sunt un gurmand iar metabolismul pe care l-am moştenit genetic mă predispune la obezitate. cel mai greu test pentru orice gurmand veritabil este să-şi reducă mărimea porțiilor. eu de exemplu nu am reuşit să fac asta. dacă încep să mănânc nu mă mai pot opri. în plus, nici calitatea hranei nu mai e ce-a fost odată. eu de pildă nu-mi permit să cumpăr organic food (sau bio cum se spune în România), deci mă îndop vreau nu vreau cu o grămadă de chimicale. ca să nu mai pomenesc de junk food (mai o pizza aici, mai nişte crenvurşti dincolo, etc.) sau de dulciuri. în condițiile astea, e chair indicat să-i oferi corpului şi diverselor sisteme fiziologice care-i asigură buna funcționare intervale regulate de odihnă. astfel că am recurs la o altă stratagemă, care funcționează deocamdată foarte bine.

în ceea ce priveşte bicicleta, m-am văzut nevoit să fac un compromis. dimineața merg de acasă până la universitate cu mijloacele de transport în comun (autobuz + metrou uşor). bicicleta o pun în „portbagajul” metalic rabatabil ataşat de botul autobuzului. pentru că numărul călătorilor a scăzut dramatic, am voie să urc bicicleta în tren şi la orele de vârf. din campus merg cu bicicleta până la birou (2.75 km). după-masa mă intorc cu bicicleta în campus de unde iau trenul până la Century Park, în sudul oraşului. de la Century Park, începe marea aventură, mai precis 9.2 km pe bicicletă până acasă. dacă tragem linia şi facem socoteala, asta înseamnă 14.7 km pe bicicletă zilnic. not too shabby for an amateur, eh? în zilele bune, îmi ia aproximativ 34 de minute să parcurg cei 9.2 km la întoarcerea acasă (că cică trebuie să mă mai opresc şi pe la semafoare). porțiunea cea mai problematică e situată pe 23 Avenue puțin mai la vest de intersecția cu 119 Street, unde trebuie să traversez Blackmud Creek Ravine, practic o râpă destul de adâncă în raport cu nivelul străzii, la fundul căreia curge un afluent al râului North Saskatchewan. în mod evident acolo s-ar fi impus construirea unui viaduct, dar primăria în înțelepciunea ei infinită a decis că banii pot fi folosiți mai bine în altă parte. aşa că şoseaua (şi trotuarul aferent folosit ca pistă pentru biciclete), coboară până aproape de punctul inferior al văii după care urcă iar la nivelul străzii. în jos e voioşie mare (cu viteze de până la 40 km/h) dar când trebuie să o iau la deal, mă trec năduşelile, la propriu şi la figurat. mai ales marțea şi joia, when I’m running on empty, „e grele” dom’le. nu chiar la fel de abrupt, dar tot un urcuş mă aşteaptă şi pe Rabbit Hill Road când o iau spre sud de pe 23 Avenue. panta e destul de lină aşa că aproape nici nu simt jumătatea aia de kilometru cât măsoară cățărarea; cu toate astea gâfâi destul de evident sus pe culme. ultimul obstacol e pasajul peste Anthony Henday (autostrada de centură), dar prin comparație cu Blackmud Creek Ravine, ăsta-i parfum. când descalec finalmente acasă mă simt de parcă aş fi câştigat maratonul.

dar libertatea pe care ți-o oferă bicicleta e pur şi simplu minunată. e vară, e soare, natura pulseză de viață, iar tu te simți ca şi cum te-ai deplasa printr-un spațiu lipsit de gravitație (dacă nu trebuie să înfrunți pieptiş vântul sau să urci o pantă). chiar ai senzația că eşti imponderabil, că pluteşti, că zbori. după o vreme, simți cum oboseala începe să o ia in sus: din pulpe se strecoară în coapse, urcă prin bazin şi abdomen spre cavitatea toracică, pentru a-ți umple în cele din urmă plămânii. fără un minim antrenament, deznodământul ăsta te poate lua prin surprindere fiindcă progresia menționată mai sus se derulează foarte rapid. e o adevărată artă ştiința de a bloca oboaseala exclusiv la nivelul pulpelor sau eventual coapselor. ca de obicei, avem şi în cazul ăsta de-a face cu o artă preponderent mintală. mintea dictează, iar trupul se supune. în fine, se poate spune că, pe de-o parte, nu eşti complet mecanizat, deci participi cât se poate de fizic la deplasare; pe de altă parte, te mişti cu o viteză mult superioară mersului pe jos. îmbini deci plăcutul cu utilul. dar sunt evident şi dezavantaje. în primul rând eşti mult mai expus accidentelor (care pot avea urmări cât se poate de serioase). apoi, cel puțin în ceea ce mă priveşte, timpul de lectură şi reflecție se reduce substanțial. ca semi-participant la trafic nu-ți mai permiți să rulezi aproape exclusiv pe pilot automat cu mintea scufundată în lectură sau meditație. trafic, semafoare, indicatoare cedează trecerea, şoferi care nu te observă sau se prefac că nu te observă, la care se adaugă ceilalți biciclişti: unii par că rulează pe un velodrom profesional (până şi echipamentul e cel adecvat), în timp ce alții au ieşit la plimbare doar ca să-şi mai dezmorțească oasele plictisite de atâta auto-izolare.

ştiam că s-ar putea să se întâmple, dar nu m-am aşteptat niciodată să se întâmple atât de curând. de bună seamă e un complot pus la cale de asociația şoarecilor de câmp din cartier, îngroziți de ritmul cu care monstrul ăla cu mustăți şi blană gri dungată îi decima. fiindcă altfel nu-mi pot explica dispariția bruscă a pisicii. a ieşit în backyard miercuri seara (17 iunie), ca de atâtea alte ori în cei doi ani de când conviețuim sub acelaşi acoperiş, şi de atunci n-am mai vazut-o. :-(

parcă a înghițit-o pământul. e pentru prima dată când lipseşte atât de mult de acasă. mă rog, recunosc că în mintea ei conceptul de „acasă” poate fi sensibil diferit de cel din mintea noastră, deci e foarte posibil să ne fi amăgit că am fost pe aceeaşi lungime de undă în sensul ăsta. dar cel mai probabil chiar am fost. numai că acum cineva, sau, şi mai rău, ceva o împiedică să se întoarcă acasă. normal că gândul ăsta îşi face loc în mințile noastre, unde se tot roteşte amenințător, dar nu avem curajul să-l gândim până la capăt. îmi amintesc cât de fericită a fost în seara când a făcut cunoştință cu noul ei spațiu locativ de peste mări şi țări. e adevărat că după ce treci, ca pisică de trei luni şi un pic, prin iadul unei călătorii cu avionul timp de 24 de ore, orice locuință care se deschide la capătul infernului îți apare sub forma unui paradis la care nici nu îndrăzniseşi să visezi cu câteva ceasuri înainte. o vedeam cum aleargă bezmetică de colo colo printre valizele desfăcute, în sus şi în jos pe scara interioară (mai avea puțin şi chiuia de-a dreptul), ca şi cum starea de beatitudine pe care o simțea trebuia să ia numaidecât o formă fizică, trebuia transferată în afara ființei fiindcă altfel ar fi amenințat să o pulverizeze. era un imperativ categoric, căruia nu i se putea împotrivi.

se spune că pisica îşi alege stăpânul (sau stăpânii), nu viceversa. în cazul pisicii noastre, butada asta e cât se poate de adevărată. trebuie să recunosc că nu am fost întotdeauna deschis la ideea de a avea o pisică. povestea e prea lungă şi prea complicată pentru a intra în detalii care sunt oricum irelevante pentru povestea de față. acum câțiva ani, i-am arătat fetiței mari un videoclip cu piesa „Canarul” şi, înțelegând tristețea cântecului, a podidit-o plânsul. şi-a dorit instantaneu un canar. sâmbăta seara sau duminica după-masa luam amândouă fetițele şi mergeam la un magazin din cartier care vinde animale de companie. acolo a făcut o pasiune pentru peruşi (o pasăre din familia papagalilor). numai că soră-sa mai mică era setată pe pisici, aşa că a trebuit să le explic că nu le putem avea pe amândouă. eu, sincer fiind, nu eram foarte încântat de ideea achiziționării unui canar, din mai multe motive. i-am explicat că trebuie să mai aştepte puțin pentru că îngrijirea canarului urma să cadă în sarcina ei (iar eu ştiam foarte bine că nu era pregătită pentru aşa ceva, deşi ea susținea vehement contrariul). în plus, mai era problema logistică a găsirii unei persoane dornice să aibă grijă de canar pe durata concediilor, mai ales în anii când plecăm cu toții în România pentru cel puțin o lună. apoi a venit vara anului 2018 şi ele au plecat în țară cam cu vreo cinci săptămâni înaintea mea. într-o zi, vorbind cu nevastă-mea la telefon, i-am spus tam-nesam că a venit timpul să cumpărăm o pisică. avusesem un soi de revelație (fără nimic mistic în ea) că trebuie să facem pasul ăsta. mă gândeam că om găsi noi un pui la Petland care să fie pe placul fetelor. dar destinul are câteodată agenda lui proprie. nu după mult timp, într-o seară, pe când erau la țară pentru că socru-meu tocmai murise, fetița cea mică a auzit un mieunat sfios la stradă. s-au dus să vadă despre ce era vorba şi au găsit lângă poartă o pisicuță care abia se ținea pe picioruşe. era lihnită de foame. au luat-o în curte au hrănit-o şi s-au îndrăgostit iremediabil de ea. doctorița veterinară le-a spus că e o pisica e fetiță şi că are aproximativ 2 luni. cel mai probabil fusese abandonată de mamă (sau poate că se aventurase prea departe de domiciliu şi se pierduse). ataşamentul a fost atât de puternic încât nevastă-mea m-a rugat să mă interesez cam de ce documente am avea nevoie să aducem pisicuța din România în Canada. am fost surprins să descopăr că, din punctul de vedere al canadienilor, obstacolele erau minore (vaccinuri la zi, paşaport, plus o taxă modică la intrarea în Canada).

joi seara (18 iunie), nevastă-mea şi fetița cea mică au dat o tură prin cartier, ca să vadă dacă au vreo şansă să dea de urma pisicii. s-au întors aşa cum au plecat. am trimis-o pe fiică-mea să se spele, şi după câteva minute am auzit-o, de jos din living, cum plânge în hohote sub duş. faze de genul ăsta te cam întorc pe dos, oricât de adult ai încerca să fii. am început să ne imaginăm tot soiul de scenarii, de la cele mai optimiste la cele mai groaznice. în mod evident, se întâmplase ceva pentru că altfel s-ar fi întors acasă în cursul zilei de joi. dar ce anume s-ar fi putut întâmpla? păi hai să enmerăm. s-ar fi putut refugia de pildă într-un garaj deschis sau într-o magazie folosită pentru depozitarea uneltelor şi sculelor gospodăreşti. apoi uşa spațiului respectiv a fost închisă, blocând-o înăuntru. sau s-ar fi putut auto-accidenta ca urmare a unui salt imprudent, fiind deci incapabilă de a se deplasa prin propriile forțe. ca orice pisică tânără, e foarte curioasă. deşi timidă nu cred că înțelege cu adevărat noțiunea de risc. într-o seară de octombrie în 2018, am găsit-o ascunsă sub un pat, ea care ne întâmpina la uşă când auzea cheia rotindu-se în broască. după o examinare sumară ne-am dat seama că picioarele din spate erau complet imobile, ca şi cum ar fi suferit o accidentare la şira spinării. ne-am panicat evident, mai ales că nu înțelegeam ce se întâmplase (fusese închisă în casă toată ziua). din câte ştiam, pisicile cunosc foarte bine arta căderii în picioare. nevastă-mea a intrat pe net pentru un diagnostic rapid şi am înțepenit amândoi când ne-am dat seama că s-ar putea să aibă nevoie de o operație majoră (la un cost de $4,000). sincer, nu ne-am fi permis să absorbim un asemenea şoc financiar. nevastă-mea a sunat o colegă să o ducă cu maşina până la un cabinet veterinar (singurul care mai era deschis la ora aia era undeva la dracu-n praznic). eu am rămas acasă cu fetele care au refuzat să meargă la culcare înainte de a afla deznodământul. din fericire, radiografia a scos la iveală că nu era vorba de nicio fractură. chiar şi aşa, toată aventura ne-a costat în jur de $400 (costul consultației, al radiografiei şi al calmantelor). după vreo lună şi ceva şi-a revenit complet. singura ipoteză la care ne-am putut gândi atunci a fost că făcuse un salt undeva la etajul doi fără să-şi dea seama că dincolo de pervazul de lemn nu era decât aer. se prăbuşise deci vreo trei sau patru metri dar din fericire aterizase pe scări care sunt carpetate. iar vara trecută, când a fost sub îngrijirea mea, într-o dimineață s-a întors de afară şchiopătând vizibil. deci are antecedente de accidentări provocate de propria neatenție. însă la fel de bine ar fi putut fi lovită de o maşină sau de autobuz. sau ar fi putut fi vânată de coioți (care au se pare o slăbiciune pentru carnea de pisică). sau . . . sau . . . sau . . . singura noastră speranță, trecând în revistă scenariile astea horror era să nu fi suferit prea mult înainte de a-şi da duhul. îmi spunea cineva mai demult că pisicile cu vârsta cuprinsă între 0 şi 3 ani sunt în cel mai mare pericol tocmai datorită curiozității imprundente pe care nu şi-o pot stăpâni. şi cum am fi putut să o ținem închisă în casă când ea s-a născut cel mai probabil într-un hambar şi primele două luni le-a petrecut în aer liber. iar o vecină de peste drum ne-a spus că şi ea a pierdut o pisică în vara lui 2018, tot de 2 ani.

în orice caz, nu am stat cu mâinile în sân. am creat nişte postere şi le-am pus prin cartier. am postat anunțul şi pe câteva website-uri (inclusiv kijiji). controlăm în mod regulat baza de date administrată de Animal Care &Control Centre din cadrul primăriei (care țin în evidență nu doar animalele de companie găsite vii ci şi pe cele descoperite după ce au murit dacă primesc sesizări din partea cetățenilor). dar în principiu există limite în ceea ce priveşte anvergura efortului nostru. you can only do so much, cum se zice pe aici. ne rămâne doar aşteptarea şi desigur speranța. dar până şi speranța păleşte cu fiecare zi care trece. am auzit cu toții poveşti incredibile cu pisici care au reuşit să se întoarcă acasă după săptămâni sau chiar luni. but I have a bad feeling about this. I just hope life proves me wrong.

:-(

Shalabi Effect, cu albumul eponim (1998/2000). e fără exgerare o capodoperă dar cere multe zăcăminte de răbdare. ca mai toate capodoperele autentice. însă şi satisfacția e pe măsură.

postez linkul doar spre prima piesă pentru că celelalte sunt legate de ea.

Wyoming

Interview with Sam Shalabi

AlexNesta · **Joined:** Fri Apr 14, 2017 7:13 pm **Posts:** 66

Sorry about your cat. Poate, poate totusi...

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 131

AlexNesta wrote:

Sorry about your cat. Poate, poate totusi...

mulțumesc AlexNesta, much appreciated. nimic până acum, din păcate.

referitor (într-o oarecare măsură) la titlul topicului, câteva clipuri despre ciudățeniile graniței dintre Canada şi Statele Unite. cu toate că nu mi-e foarte clar care verb e mai potrivit în situațiile descrise mai jos: a despărți sau a împărți? :roll:

Welcome to the Town Split by the Canada/U.S. Border

The US-Canada Border Splits This Road Down the Middle

la o depăşire neregulamentară îți iei amendă atât pentru încălcarea liniei continue duble cât şi pentru trecere frauduloasă de frontieră (not quite, but still).

The Places Where Sneaking Over the US-Canada Border Is Legal

comments to videos 2 & 3, though . . .

for closed captioning click on CC.

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 131

ce absurd să existe data de 31 august, nu-i aşa? vara vine greu în Edmonton şi pleacă foarte repede. exact cum se întâmplă cu un avion de pasageri: are nevoie 10 sau 15 minute ca să atingă altitudinea de croazieră şi de numai 2 minute să se prăbuşească de la aceeaşi înălțime. acum că stau să mă gândesc mai bine, sfârşitul verii seamănă întotdeauna cu o prăbuşire în Edmonton. te uiți la calendar şi te întrebi, asta a fost tot? ce urmează de acum înainte? nimic special sau spectaculos, mulțumesc de întrebare, exact ca în anii trecuți. cu alte cuvinte, zile pe care ți-ai dori să le uiți sau dacă se poate să nici nu existe. numai că nu le poți uita şi ele chiar există. sârşitul verii e în Edmonton la urma urmelor o întoarcere acasă, o revenire practic la acea normalitate în funcție de care se definesc toate deviațiile posibile şi ale cărei culori dominante se materializează întodeauna în nuanțe şterse, murdare, monotone. doar gândindu-mă la lucrurile astea simt o apăsare pe care n-o pot localiza cu precizie în interiorul ființei dar care e cât se poate de materială, de parcă aş scrie cuvinte de ocară. vara e extrem de concisă pe meleagurile noastre (in our neck of the woods cum s-ar spune), dar constatarea asta n-ar trebui să mă tulbure: viața însăşi e la urma urmelor foarte scurtă, indiferent de lungimea ei în ani, mai ales atunci când o priveşti retrospectiv. sunt atât de înțelept zilele astea încât a început să mă doară capul.

prin urmare data de 31 august îmi apare ca fiind absurdă; în acelaşi timp, însă, trebuie să recunosc că ea e foarte necesară. cum altfel m-aş putea bucura pe deplin de începutul verii dacă nu aş avea la îndemână un contrast de acelaşi calibru, pe fundalul căruia satisfacția sufletească să se contureze în tuşe mai apăsate? e la fel ca şi cu zilele săptămânii care, după cum ştim cu toții, nu au fost create egale. ne grăbim să denigrăm ziua de luni, la pachet cu cea de marți (cel puțin eu asta fac în mod regulat), fără să realizăm că în absența lor sensul zilelor de weekend ar fi alterat profund. dacă nu ar absolut fi nicio diferență între luni şi vineri, ziua de vineri nu mi-ar produce nicio emoție pozitivă. sâmbăta mi-ar fi fără îndoială neutră. încercați voi, cei care vă credeți tari, să duceți o viață lipsită de contraste. eu unul sunt convins că te poți sinucide din plictiseală. iar dacă nu te sinucizi, te transformi treptat într-o legumă, ceea ce e probabil şi mai rău decât moartea. suntem, ca ființe umane, animale predispuse la plictiseală. există în fiecare din noi o înclinație spre un repaus care forțează mereu limitele normalului. inerția ca vocație. rezultă din toată bălmăjeala de până acum că, fenomenologic vorbind, nu poți accesa esența unui lucru căutând exclusiv înăuntrul acelui lucru, aşa cum s-ar putea crede dacă am judeca lumea doar pe baze intuitive. există la nivelul experienței o unitate a lumii pe care tindem să o ignorăm sau chiar s-o respingem tocmai pentru că se întâmplă să privim lumea din interiorul unei perspective aparent izolate de întreg, decupată cum s-ar spune de propriile noastre organe de simț. trăim aşadar într-o iluzie de proporții cosmice, anume aceea că universul în imensitatea lui ar fi compus din elemente separate, distincte, dintre care unul ar fi chiar propriul nostru eu. spunem: aici sunt eu, acolo tu, dincolo lumea. ne întâlnim din când în când, dar suntem fundamental atât de diferiți. şi totuşi universul, cu tot ce se găseşte în el, nu-i decât un sunet unic şi prelung pe care Dumnezeu îl rosteşte de la un capăt la celălalt cu o singură deschidere a gurii.

recunosc că scriu toate aceste lucruri cu scopul vădit de a mi le reîmprospăta în memorie. le cunoaştem foarte bine cu toții atâta doar că, din motive pe care nu ni le putem explica foarte uşor, le uităm mereu. uitarea e atât de radicală încât uităm în primul rând faptul că uităm. probabil că Platon ştia el ceva atunci când afirma că de fapt cunoaşterea nu e altceva decât o reamintire. bâjbâim de parcă am fi legați la ochi cu un văl care devine din ce în ce mai transparent pe măsură ce înaintăm prin incarnări succesive, închişi etanş într-o altă himeră, cea a temporalității.

vine toamna aşa că ființa mea simte nevoia unor puncte de sprijin, a unor eşafodaje imateriale care să îi ofere un minimim sentiment de stabilitate. ăsta sunt eu şi e cam târziu să-mi fie ruşine de cel care sunt. pe de altă parte, îi invidiez sincer pe toți cei care se descurcă în viața de zi cu zi fără asemenea echipamente de protecție sufletească.

am găsit recent pe YouTube episodul intitulat „Edmonton” din documentarul „BBC’s Great Canadian Railway Journeys” care (dincolo de anumite lipsuri inerente) chiar merită vizionat. e relativ uşor să tragi bobârnace oraşelor care par lipsite de orice şarm, mai ales atunci când le judeci de la distanță. e Edmontonul locul ideal unde să arunci ancorele sufletului? nici pe departe. dar e un oraş cu personalitate distinctă care încearcă să scoată maximum din "mâna" nasoală pe care a primit-o atunci când s-au făcut cărțile (vezi mai ales poziționarea geografică sau circumstanțele de natură istorică). nu toate oraşele pot fi New York, Chicago, Vancouver, Toronto, Montreal, Londra, Paris, Viena, Roma, Praga, Budapesta, etc. iar faptul că locuieşti într-o metropolă flamboaiantă nu te face în principiu mai bun sau mai deştept. în mod similar, nimeni n-ar trebui stigmatizat doar pentru faptul că trăieşte într-o metropolă lipsită de reputație sau, şi mai rău, cu o reputație aşa-zis proastă.

BBC's Great Canadian Railway Journeys "Edmonton" S01 EPISODE 14/15

Bonus

BBC's Great Canadian Railway Journeys "Kamloops to Banff" [through the Rocky Mountains] S01 EPISODE 09/15

for closed captioning click on CC.

şi dacă mai aveți chef sau timp de nişte muzică, Broken Social Scene | House of Strombo.

phil™ · **Joined:** Sun Apr 02, 2017 10:27 pm **Posts:** 131

Viena, Veneția, Vladivostok, Vancouver, ah . . .

de ce e lumea asta câteodată atât de nedreaptă? de ce există oare oraşe în care te simți încă de la început ca şi cum ai fi ajuns finalmente acasă? şi ce înseamnă la urma urmelor să te simți undeva ca acasă? sincer nu ştiu. de fapt, nici nu cred că cineva ar îndrăzni să pună în cuvinte un sentiment prin definiție inefabil. dacă ar fi să aproximez totuşi simțământul ăsta aş spune că e ca şi cum tentaculele invizibile ale oraşului te-ar cuprinde fără nicio avertizare din toate direcțiile, ți-ar străpunge pielea şi te-ar îmbrățişa strâns prin spatele cărnii, în acel spațiu întunecat situat dincolo de zăbrelele toracelui, până când cele două suflete, al tău şi al oraşului, s-ar contopi într-o singură entitate. oraşul te-ar umple pe dinăuntru iar tu la rândul tău ai pluti pe deasupra străzilor, pe deasupra zgârie-norilor ca un planor ectoplasmatic. răsturnarea indicibilă de planuri, rotirea dulce-amețitoare e îndeobşte acompaniată de difuzia unor vapori fierbinți undeva în coşul pieptului care la rândul ei declanşează o scurgere masivă de serotonină din tractul gastro-intestinal (butterflies in the stomach) până în creier. atunci ştii, nu rațional ci intuitiv, că ai ajuns acasă, că ai putea rămâne în locul ăla forevă and evă, amen. iar toată materialitatea trupului, senzațiile naturale de foame, sete, oboseală, încordare, angoasă şi multe altele asemenea ar fi sublimate instantaneu, s-ar volatiliza până şi din lanțurile sinaptice unde sunt depozitate amintirile. Paul Celan spunea într-o cuvântare undeva, cândva, folosind o expresie memorabilă, că „poezia e un fel de întoarcere acasă.” se prea poate că atingând acea culme spre care nici măcar imaginația cea mai vânjoasă nu se poate avânta, să realizăm în cele din urmă că universul, în însăşi fibra sa cea mai intimă, e pe de-a întregul poetic. ancorați temeinic în proza lumii de jos nu avem evident acces direct la spațiul mult mai rarefiat de unde universul întreg ni s-ar revela sub forma unui poem autarhic, infinit. poezia ar fi aşadar vorbirea cu proprietăți performative, tunelul prin care ne-am putea propulsa, fie şi doar firav, către acel punct unde chiar mâlul prozaic al lumii, greu, palpabil, concret, ar fi răscumpărat în cele din urmă ca parte integrală a întregului, fiind probabil exact acel fragment fără de care ansamblul n-ar avea niciun sens. ca o paranteză (deşi tot ce am scris până acum nu e altceva decât o lungă digresiune) mi se pare interesant că Celan a scris şi un poem intitulat „Întoarcere-acasă” publicat în volumul din 1959 Sprachgitter (tradus de George State în ediția Polirom ca Gratii de vorbă):

„Ninsoare, mai deasă, mai deasă,
colorit de hulubi, precum ieri,
ninsoare, de parcă şi-acum tu mai dormi.

Albul departe-aşternut.
Deasupra-i, fără sfîrşit,
urma de sanie a celor pierdute.

Dedesubt, ascuns,
se aburcă
ceea ce ochilor le face-atîta de rău,
deal după deal,
nevăzut.

Pe fiecare,
adus acasă-n Astăzi al său,
un Eu alunecat în muțenie:
din lemn, un țăruş.

Acolo: o presimțire
încoace-adiată de vîntu-nghețat,
năframa-n colorit de hulubi, de
zăpadă, legîndu-şi-o steag.”

glumind, aş putea spune că poemul ăsta descrie foarte bine lunile de iarnă din Edmonton, neavând prea multe de-a face cu blândețea climei temperat oceanică a oraşului Vancouver. în orice caz, deşi culoarea predominantă în poem este albul, întoarcerea acasă la care Celan face referire mai sus are un pronunțat caracter funerar (să ne gândim la albul lințoliului), dar perspectiva e încă cea de dincoace, nu de dincolo (cu toate consecințele care decurg de aici), ca şi cum vorbitorul ar fi rămas agățat, asemeni unei fantome, în armăturile lumii materiale. în fine, ar mai fi doar de notat faptul că piesa „A Sort of Homecoming” a celor de la U2 (vezi albumul din 1984 The Unforgettable Fire produs de Bono şi cunoştința noastră de mai sus Daniel Lanois) a fost scris sub influența poemelor lui Celan: „And you know it’s time to go / Through the sleet and driving snow / Across the fields of mourning / Light in the distance . . .” (ascultă piesa aici). lumea e într-adevăr un loc foarte mic dacă stai să te gândeşti mai bine.

de ce poate fi lumea asta atât de nedreaptă, mă gândeam aşadar în dimineața zilei de luni, 28 septembrie din rama trenului care avea să mă ducă de la aeroport direct în centrul oraşului Vancouver. cerul era senin, soarele strălucea deja pe cer, în zare se profilau, parcă lipite de culmile artificiale din downtown, piscurile munților Grouse respectiv Fromme. ziua promitea să fie splendidă, cel puțin din vedere meteorologic. soseam pentru a treia oară în Vancouver şi adevărul gol-goluț e că de fiecare dată m-am simțit de parcă m-aş fi întors acasă dintr-o lungă călătorie (în martie 2003, pe când aveam timp berechet, am parcurs distanța de aproximativ 1000 de kilometri dintre Edmonton şi Vancouver cu un autobuz Greyhound, într-o aventură de vreo 17 ore care m-a purtat nu doar dintr-un oraş în altul, sau dintr-un fus orar în altul, cât mai ales dintr-un anotimp într-un alt anotimp: la Edmonton ningea şi erau minus 21 de grade pe când la Vancouver toți pomii erau înfloriți iar gazoanele străluceau verde crud). de data asta am luat avionul, dar nu a fost un voiaj de plăcere ci precipitat de un caz să-i spunem de forță majoră. Canada trece actualmente prin ceea ce ar putea fi descris ca fiind cel de-al doilea val al pandemiei iar călătoriile (mai ales aeriene) nu sunt câtuşi de puțin indicate. adevărul e că nu m-aş fi încumetat să fac deplasarea asta dacă n-ar fi fost absolut necesar. viața, deh! biletul de avion (dus – întors) a fost incredibil de scump, în jur de 735 CAD (înainte de Covid-19 acelaşi bilet m-ar fi costat probabil mai puțin de jumătate din suma asta, în jur de $300). dar nu am vrut să risc luând o cursă low cost pentru că miza în joc era mult prea mare. după ce m-am îmbarcat dimineața la Edmonton (zborul era programat pentru ora 6:35), am înțeles rațiunea din spatele prețului supragonflat: avionul (un Airbus A319) s-a umplut doar la două treimi din capacitate pentru ca astfel distanțarea fizică să fie cât de cât posibilă. speram să pot ațipi pe durata zborului (1.5 ore) pentru că dormisem extrem de puțin noaptea aia, dar n-a fost posibil: chiar în spatele meu stătea o tânără căreia nu i-a tăcut gura literalmente nicio secundă, taca-taca în sus, taca-taca în jos, cred că i-a făcut capul calendar colegului de muncă aşezat lângă ea. dar şi mie, cu siguranță. n-am pus geană pe geană, dar m-am consolat, dorindu-mi ca ăla să fie cel mai mare rău care mi se întâmplă într-o zi în care o grămadă de lucruri ar fi putut deraia în cel mai catastrofal mod cu putință. programarea la consulat o aveam pentru ora 9:50 dimineața şi eram conştient că nu mă voi putea bucura cu adevărat de ce-mi putea aduce ziua respectivă înainte de a intra în posesia documentelor pentru care făcusem deplasarea la Vancouver.

dar spre deosebire de experiența extrem de neplăcută de acum 8 ani, lucrurile au mers cu mult mai bine de data asta, nu în ultimă instanță datorită noului consul general al României cu care am fost în contact atât telefonic cât şi prin email pe perioada pregătirii dosarului şi care s-a comportat exemplar ori de câte ori am interacționat. chiar reduse la statutul de rutină, formalitățile de la consulat tot s-au întins pe durata a două cesuri jumate. de-abia după aceea am început să respir normal, ca trezit dintr-un somn greu. cum clădirea consulatului se află în chiar inima downtown-ului, la o aruncătură de băț de faleză şi port, am luat-o natural în direcția lor. una din primele arome pe care le-am simțit, şi care sincer m-a dat gata, a fost mirosul salin al oceanului. de-abia atunci mi-am dat seama cât mult îmi lipseşte, alături de zgomotul valurilor care se sparg de mal. țintuit cum sunt în miezul unei preerii cu accente siberiene, departe de orice plajă adevărată, în cea mai mare parte a timpului nici nu sunt conştient că de fapt tânjesc după un țărm în adevăratul sens al cuvântului. probabil că plimbarea pe faleza din Vancouver este una din cele mai plăcute îndeletniciri într-o zi însorită de toamnă. oraşul este extrem de divers din punct de vedere etnic, iar chestia asta ține de ceea ce aş putea numi partea luminoasă a globalizării. există evident în Vancouver o însemnată minoritate asiatică (mai ales chineză), însă nu e singura. în decursul promenadei mele am avut ocazia să întâlnesc o grămadă de oameni de felurite culori din numeroase zone lingvistice. faleza era realmente înțesată de localnici (de unde turişti pe timp de pandemie) pe care vremea superbă îi scosese la aer.

e foarte uşor să treci cu capul prin norii idealizării atunci când te afli într-un cadru atât de generos (munți, ocean, aer curat, peisaj urban extrem de atrăgător), dar m-am întristat când mi-am adus aminte că mă plimbam, la propriu, printr-una din cele mai exclusiviste spații din întreaga Canadă. e ceva profund necanadian în chiar miezul Vancouverului, ceva care are totuşi prea puțin de-a face cu atmosfera cosmopolită a oraşului cât cu dominația şi circulația liberă a capitalului în epoca globalizării neoliberale în care ne aflăm. nu trebuie decât să priveşti la sutele de blocuri de locuințe care au crescut asemeni unei păduri de sticlă, oțel şi aluminiu de-a lungul falezei care leagă Canada Place de Stanley Park sau la sutele de iahturi ancorate în port, care mai de care mai arătoase (vezi două fotografii pe care le-am încărcat aici şi aici). şi iată fațeta extrem de întunecată a globalizării: o grămadă de canadieni din clasa de mijloc sau de mai jos au fost practic izgoniți din Vancouver înspre zonele limitrofe datorită creşterii scandaloase a prețului la case. fiindcă cine mai poate ține pasul cu plutocrații din cele patru zări ale pământului care au acaparat practic piața imobiliară din zona zero a oraşului (întrebarea e pur retorică). există o lume mai bună, după cum spunea hâtru cineva, atâta doar că e foarte scumpă. cam aşa stau lucrurile şi în Vancouver. iar ceea ce e şi mai revoltător este faptul că o grămadă din aceste apartamente, unele cu o vedere superbă spre port şi munți, au rămas goale tocmai pentru că au fost achiziționate pe post de investiție, nu pentru că cineva ar fi avut nevoie cu adevărat de un spațiu locativ. asta în condițiile în care vasta majoritate a celor care lucrează în Vancouver, mai ales tinerii, sunt obligați fie să închirieze fie să facă naveta zilnic pentru că foarte puțini îşi mai pot permite să cumpere o proprietate pe raza oraşului. cam acelaşi lucru se întâmplă peste tot unde există o concentrare nefirească de capital, bunăoară în Silicon Valley (şi în special în San Francisco). din orice direcție te-ai uita la imaginile de genul ăsta, cu clivajele lor câteodată de-abia mascate, găseşti că au ceva intens deprimant în ele. şi atunci îți aminteşti de ideea întoarcerii acasă şi îți dai sema că, în ceea ce priveşte Vancouverul, sentimentul ăsta nu-i de fapt nimic altceva decât wishful thinking. înțelegi foarte bine că tu însuți nu eşti decât un vizitator iar oraşul în care te afli momentan va rămâne din păcate pentru totdeauna situat dincolo de linia oricărui orizont. „ubi bene, ibi patria,” obişnuiau să spună latinii. din păcate pentru Vancouver, numărul persoanelor obişnuite care se află într-adevăr pe aceeaşi lungime de undă cu proverbul de mai sus s-a diminuat nepermis de mult.

am ajuns în cele din urmă în Stanley Park. de-a lungul traseului m-am oprit de câteva ori pe câte o bancă şi am citit poezie, Paul Celan (dintr-o traducere mai veche) şi Cristian Popescu. a fost fără exagerare super mişto. iar dacă Mr. Vancouver ține să-ți amintească din când în când, mai mult sau mai puțin ceremonios, că nu eşti în definitiv decât un intrus, patria poeziei te primeşte întotdeauna cu brațele deschise. în sensul ăsta, Celan are perfectă dreptate: poezia este cu adevărat o întoarcere acasă.

undeva pe faleza nord-estică a peninsulei care găzduieşte Stanley Park m-am aşezat pe o bancă nu departe de podul suspendat Lion’s Gate. tocmai încheiasem o videoconferință pe whatsapp cu fetele care ieşiseră de la şcoală, ca să vadă şi ele cum arată Vancouverul. telefonul îmi murise, aşa că m-am oprit să-mi trag sufletul înainte de a mă întoarce spre oraş. peisajul era mirific. pe speteaza băncii am văzut că era prinsă în şuruburi o plăcuță de alamă pe care am citit următoarele: „Here sits Adolph Mueller II, taker of long walks, thinker of big thoughts, collector of great art. Michelle, Marc, Maria, Krista, Art, Daniell & the boys.” pe o altă bancă la stânga mea un individ dormea cu capul răsturnat pe spate şi gura larg deschisă. purta o şapcă de baseball iar rucsacul era aşezat frumos pe bancă în dreapta lui. pe când copiam textul săpat cu majuscule în carnea plăcuței, am avut brusc senzația că un pescăruş aşezat pe marginea din stâncă cioplită a falezei mă ține atent sub observație. era un exemplar suficient de mare, cu cioc gălbui şi proeminent. pieptul era alb iar o pată gri deschis se întindea pe toată lungimea aripilor. la un moment dat, dinspre stânga, a intrat în câmpul meu vizual un vapor destul de mare vopsit în negru (partea superioară) şi roşu (jumătatea de jos). judecând după configurația punții, m-am gândit că ar putea fi un tanc petrolier dar nu eram deloc sigur pentru că în definitiv nu mă pricep la vapoare (şi la urma urmelor ce să caute un tanc petrolier în portul Vancouver?). avea cel puțin 200 de metri lungime (probabil şi mai mult) respectiv vreo 50 de metri înălțime la punctul cel mai înalt al cabinelor. o barcă cu motor, minusculă în raport cu mastodontul înspre care se îndrepta inconştient cu toată viteza, a părut că evită impactul în ultima secundă. cel puțin aşa s-a văzut din unghiul în care mă aflam eu. de altfel zona era plină de efervescență: hidroavioanele amerizau şi decolau mai tot timpul, iahturile intrau sau ieşeau din rada portului. când vaporul a trecut prin dreptul meu, am încercat să-i descifrez numele dar n-am reuşit să disting decât Lowlands Kamar (?) sau ceva de genul. în tot acest răstimp, pescăruşul rămăsese tot acolo, aproape nemişcat. poate aştepta să-i arunc ceva de mâncare dar n-a făcut niciun gest în acest sens (oricum nu aveam nici un coltuc de pâine cu mine, fiind luni). am început să mă joc zgomotos cu pixul să văd dacă reuşesc să-l fac să-şi abandoneze postura statuară. s-a îndepărtat câțiva metri dar apoi s-a reîntors pe marginea falezei, numai că de data asta privea în larg. şi atunci s-a apropiat de el un alt pescăruş, probabil un pui. nu era, fizic vorbind, cu mult mai mic dar avea penajul cenuşiu. de cum a aterizat, a început să scâncească, căutând cu ciocul la ciocul celuilalt (celeilalte?). în mod clar cerea să fie hrănit, numai că pescăruşul matur l-a ignorat complet deşi scâncetele puiului erau de-a dreptul enervante. priveam fascinat la scena care mi se derula prin fața ochilor şi aş fi filmat-o cu siguranță dacă mi-ar mai fi rămas ceva corent în bateria telefonului. puiul nu s-a oprit din scâncit nici măcar o secundă iar eu mă aşteptam ca pescăruşului mamă (sau tată?) să-i sară odată muştarul. dar n-a ripostat nicidecum; se plimba doar de colo până colo, urmat ca o umbră de pui, cu o atitudine de genul leave me alone already!, fără să scape totuşi cu adevărat de insistențele juniorului. în orice caz, mă gândeam că ar fi fost atât de simplu să-şi ia pur şi simplu zborul ca să scape de hărțuiala celuilalt. sau, cine ştie, poate că era surdo-mut. în orice caz, trecuse deja de ora 4, aşa că am pornit încet înapoi spre oraş. m-am mai plimbat puțin prin downtown după care, epuizat fizic, m-am urcat în Sky Train şi am plecat la aeroport. the end.

The Barr Brothers

câteodată lucrurile o iau în sens invers sau se întorc cu capul în jos. atunci muzicienii americani se mută în Canada. aşa s-a întâmplat cu frații Win & William Butler care s-au stabilit la începutul anilor 2000 în Montreal pentru a înființa trupa Arcade Fire. Andrew & Brad Barr au procedat identic în 2005, formând, tot la Montreal, trupa The Barr Brothers. dacă pe Arcade Fire îi ştiu încă din 2005, The Barr Brothers mi-au intrat pe ecranul radarului doar cu aproximativ o lună în urmă. check them out, it’s totally worth it.

The Barr Brothers | Queens of the Breakers | Full Concert CBC Music

The Barr Brothers | House of Strombo

The Barr Brothers - Full Performance (Live on KEXP)

The Barr Brothers - Live at Mellow Johnny's SWSX 2012

The Barr Brothers - Full Performance (Stiegl Hidden Studio Sessions)

şi încă un videoclip cu care v-am rămas datori de data trecută.

BBC's Great Canadian Railway Journeys "Hinton to Jasper" S01 EPISODE 15/15

late bonus

BBC's Great Canadian Railway Journeys "Vancouver" S01 EPISODE 06/15

Politehnica Timisoara - forumul suporterilor

muzici şi fraze la nord de 49

Who is online