Politehnica Timisoara - forumul suporterilor

It is currently Mon Sep 23, 2019 9:50 am




Post new topic Reply to topic  [ 23 posts ]  Go to page Previous  1, 2, 3
Author Message
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Thu Feb 14, 2019 11:45 am 
Offline

Joined: Tue Apr 04, 2017 10:40 am
Posts: 28
Scrii poezii foarte intense, phil. Me likey. 8-) Ma bucur să îl cunosc și pe siamezul tău pneumatic.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Sun Jul 07, 2019 9:45 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 42
pisica zboară prin casă. pardon, pisica pluteşte prin casă, pentru că nu depune niciun efort vizibil atunci când se mişcă prin aer, la aproximativ un metru şi vreo şaptezeci de centimetri de podea. pluteşte întinsă pe spate şi cercetează cu privirea detalii ale tavanului pe care nu le poate observa atunci când trece din nou la poziția patrupedă. îşi întoarce capul în toate direcțiile, dar o face suficient de lent, ca şi cum ar avea tot timpul din lume. axiomă: pisicile au întotdeauna tot timpul din lume. spre deosebire de feline, noi trăim într-o lume a unei agitații neîntrerupte. fugim de colo până colo, cu şi fără rost, dar întotdeauna cu ochii pe ceas. se pare că am uitat cu toții, într-un act de amnezie colectivă, adevărul fundamental potrivit căruia cu cât ne grăbim mai mult cu atât mai puțin timp avem la dispoziție. enunțul ăsta, acceptat fără demonstrație, a fost exprimat deja într-o formulare memorabilă de către antici. mai întâi grecii (σπεῦδε βραδέως) iar apoi latinii (festina lente) au evidențiat importanța echilibrului necesar între grabă şi lentoare, între acțiunea a cărei promptitudine e dictată de context (adică reglementată din interior) şi intervalul reflexiv care domoleşte în mod necesar elanul urgenței. pentru noi, ideea de a descoperi şi apoi menține proporția optimă între rapiditatea potrivită şi temporizarea necesară şi-a pierdut importanța. de câte ori nu suntem puşi astăzi în situația de a ne supune imperativelor unei grabe impuse artificial din afară în numele eficienței şi al productivității? obligați să ne abandonăm unei grabe ale cărei beneficii, ce nu ne aparțin decât într-o mică măsură, sunt preponderent materiale? sau, şi mai rău, de câte ori nu ne ciocnim, câteodată cât se poate de literal, de o grabă încă mai neghioabă, graba amorsată exclusiv de dragul grabei? e graba lipsită până la urmă de conținut, al cărei unic scop e de a-şi da sieşi satisfacție deplină.

prin contrast, pisicile locuiesc într-o lume în care timpul cel de toate zilele are o cu totul altă valoare. e o lume suprapusă perfect peste cea în care ne ducem noi veacul, cu o diferență notabilă totuşi: timpul uman, cu ritmurile lui adeseori infernale, adeseori haotice, lipseşte cu desăvârşire.

pisica pluteşte prin casă şi se gândeşte cu ochii închişi. nimeni nu va şti vreodată, nu că ar avea vreo importanță, la ce se gândeşte pisica în timp ce îşi lasă trupul în voia unor forțe pe care mintea ei nu le poate pricepe. prin urmare nici nu-şi bate capul să le înțeleagă. forțele astea există şi se manifestă independent de voința pisicii. în ceea ce o priveşte, ea şi-ar dori ca ele, adică forțele misterioase despre care se face vorbire, să se materializeze mai des, non-stop dacă s-ar putea. ar vrea, cu alte cuvinte, să plutească lin de dimineața până noaptea târziu nu doar prin casă cât mai cu seamă în afara ei, printre coroanele copacilor şi pe deasupra gardurilor care îi îngrădesc dorința legitimă de libertate infinită, respectiv curiozitatea maximă, specific pisicească. ar pofti carevasăzică să fie exact ca într-o democrație adevărată, viabilă, ca în filmele americane pe care le vezi la televizor sau la cineplex. ah, oftează pisica, aripile, zborul—ar fi într-adevăr minunat. ar fi raiul felin aşa cum se poate concretiza el pe pământ. fiindcă, cine ştie, poate că astfel, prin aer fiind, la înălțime mişcându-se, ar avea mai multe şanse să pună odată lăbuța pe prigoriile alea nesuferite (Turdus migratorius) sau cel puțin pe vrăbiuțele care o chinuie zi de zi, cu rândul sau ambele deodată, atunci când îi încalcă teritoriul fără teama că ar putea fi pedepsite într-un viitor imaginabil pentru crima teribilă de lezmaiestate. pisica stă comprimată ca un resort pe gazonul din backyard cu bărbia ascunsă în iarbă şi trupul pare că i-a împietrit pentru vecie. îşi fixează prada din priviri în timp ce mintea îi pune în mişcare algoritmii unui sistem complex de ecuații pisiceşti. calculează febril traiectoria ideală care ar trebui să o ducă, instantaneu dacă nu e cu supărare, din punctul în care se află până în punctul în care îşi face de cap prada. adică până acolo unde existența prigoriei sau a vrăbiuței urmează să se încheie în chip logic, în deplin acord cu legile naturii. pisica e atât de prinsă în calculele ei sofisticate încât, din când în când, numerele şi simbolurile matematice i se scurg din minte în gură. privită de la o oarecare distanță, ea pare că îşi clănțăne amenințător maxilarele în direcția pradei, dar adevărul e că nu face nimic altceva decât să definească, bolborosind, parametrii saltului final de o asemenea manieră încât efortul sa-i fie răsplătit cu vârf şi îndesat. numai că atunci când săritura e finalmente transpusă din virtualitate în realitate, când ecuațiile cu o mulțime de necunoscute sunt rezolvate satisfăcător, deznodământul nu e cel aşteptat. ce arcuire zveltă, ce înălțare triumfal regală. din păcate, pe cât de grațioasă pe atât de ineficientă. descumpănirea pe care o resimte pisica în clipele de după aterizare, când prigoria recalcitrantă, cu un zâmbet batjocoritor întipărit pe cioc, a ajuns deja departe sus în aer, descumpănirea deci este foarte reală. se înțelege că un efort de o asemenea intensitate produce un sentiment dureros de frustrare atunci când răsplata nu-i pe potriva strădaniei.

ce nemaipomenit ar fi dacă aş avea nişte aripi, se gândeşte cu ciudă pisica, dacă aş putea să mă ridic de la pământ doar prin propriile mele forțe. fâl fâl prin aer tot mai sus, tot mai uşoară, imponderabilă chiar, pe urma blestematelor astea de prigorii care nu vor mai avea în curând nicio scăpare. fiindcă mai sus de aer (sau dincolo de el) nu găseşti nimic, oricât ai căuta. acolo nu se ascunde nicio izbăvire, doar gura pisicii larg deschisă cu colți ascuțiți şi lucioşi. astfel că pisica aşteaptă nerăbdătoare să-i crească aripi, spune nenumărate rugăciuni în sensul ăsta, dar degeaba. iar dacă zborul nu face parte din destinul pisicii, tot nu-i o tragedie. sau nu încă. dacă nu mi-e scris să am aripi, se gândeşte pisica, dacă zborul rămâne pentru totdeauna dincolo de orizontul care desparte realitatea de vis, ei bine atunci mă voi transforma în pisica din Cheshire. iar pentru asta nu am nevoie decât de o minte care să-şi imaginze că sunt pisica din Cheshire. în momentul ăla, voilà, dragii mei, voi fi pisica din Cheshire în carne şi oase. hihihi. voi dispărea treptat, de la coadă până la rânjet şi de la rânjet până la coadă. se va auzi doar un poof, iar trupul mi se va pulveriza în aer ca scrumul. voi fi doar un rânjet fără pisică, adică o minunăție cum nu s-a mai pomenit, gata să înfulece toate prigoriile, dacă nu din lume cel puțin pe alea care mă calcă mereu pe nervi.

pisica pluteşte fără grijă prin casă. face o tumbă prin aer după care coboară într-o spirală blândă pe pătura unde încolăcită fetal îşi face somnul de după-amiază. deschide ochii, se ridică, îşi întinde trupul proptindu-se mai întâi pe picioarele anterioare apoi pe cele posterioare, îşi cască leneş gura, se îndreaptă fără grabă spre bolul plin cu mâncare, îl adulmecă preț de câteva secunde, apoi pleacă, asemeni unei prințese ofensate, mai departe.

are un an şi aproape două luni şi e ceea ce în limba engleză se cheamă a Mackerel tabby cat. fix în mijlocul frunții, poartă cu dstincție, ca un însemn nobiliar, litera „M,” drept pentru care numele trebuia să înceapă obligatoriu cu M: a fost botezată, la dorința fetelor, Mewsie (cu variațiile Musette sau, după cum îmi place mie s-o strig, Mizi, Musiquette, ori Muzichetă). am adoptat-o exact cu un an în urmă dintr-o comună din pusta bănățană (de fapt mai corect ar fi să spun că s-a auto-adoptat, pe principiul potrivit căruia NU stăpânul îşi alege pisica ci pisica îşi alege stăpânul). e foarte pretențioasă la mâncare (grrrr) dar vânează fără remuşcări, însă cu succes, şoricei de câmp (a prins vreo patru sau cinci până acum, inclusiv iarna la temperaturi sub zero), respectiv (fără izbândă, cel puțin momentan) prigorii, vrăbii, sau veverițe roşii (Tamiasciurus hudsonicus). e vară (chiar dacă doar scandinavă deocamdată), iar Mewsie petrece zilnic câteva ore afară. pentru următoarele două luni vom fi doar eu ea în toată casa (exact în clipele astea târzii, când fac ultimele corecturi la text, s-a culcuşit sub scaunul meu de la birou şi moțăie că e trecut de miezul nopții). să vezi aventuri, yeehaa!

în septembrie 2018 a zburat de-adevăratelea, peste Atlantic, şi în momentul de față e aproape bilingvă.


iar acum, după atâtea fraze, conform obiceiului, muzică!


Hannah Georgas

made in Canada 100%. faină muzică. sehr mişto, tres cool.


[hmm, văd că forumul face figuri când vreau să postez linkuri spre YouTube. okay, am găsit o soluție dar o să-mi ia câteva minute s-o aplic (dar ce nu fac eu pentru drăguța de Hannah.)]

Elephant
aici

Waiting Game
aici

Enemies
aici

Robotic [CBC Music]
aici

Don’t Go [Official Video]
aici

Somebody [Official Video]
aici

Walls [Cantebury Sessions]
aici

Lost Cause [Cantebury Sessions]
aici

You’ve Got a Place Called Home
aici

Somebody [Cardinal Sessions]
aici

The Deep End
aici

Ode to Mom [Live on Exclaim! TV]
aici

Evelyn [CKUA, Edmonton]
aici

Don’t Go [CKUA]
aici

Robotic [Wood & Wires]
aici

Live at Massey Hall, March 5, 2018
aici

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 
 Post subject: Re: muzici şi fraze la nord de 49
PostPosted: Mon Aug 26, 2019 9:32 am 
Offline
User avatar

Joined: Sun Apr 02, 2017 10:27 pm
Posts: 42
19/08/22

azi am asistat la o execuție în direct. s-a întâmplat în supermarketul chinezesc T & T de la West Edmonton Mall. au acolo o autoservire cu preparate gătite după rețetele lor (ale căror arome se bat de multe ori cap în cap pe hârtie dar creează delicii papilelor gustative: sweet & sour, honey & garlic). mai schimb şi eu gustul să nu mă plictisesc. o dată pe săptămână, joia, la ceas de seară, că măsura e cea mai subapreciată virtute. din obişnuință dau o tură şi pe la celelalte raioane. mai ales la cărnuri, unde găseşti cam tot ce-ți pofteşte inima, de la pui şi porc până la peşte şi fructe de mare (moluşte, crustacee, echinoderme, etc.). au acolo acvarii mari pline cu peşti, homari, crabi şi creveți de felurite mărimi, pentru gusturi felurite. personalul şi aproximativ 80% din clienți sunt chinezi. măcelarii, marea majoritate bărbați, par mai tot timpul morocănoşi şi vorbesc repezit, folosind minimul de cuvinte. dar în acelaşi timp trebuie să recunosc că sunt foarte eficienți. nu vorbesc şi nu gesticulează mai mult decât e absolut necesar pentru a servi clientul în timpul cel mai scurt cu putință. no beating around the bush, so to speak, just straight to the point. de obicei nu mă opresc să-i privesc mai îndeaproape, însă azi m-am dat seama din dialogul pe care unul din măcelari îl purta cu o clientă că urma să aibă loc o execuție (cu căştile în urechi nu auzeam nimic dar mişcările mâinilor şi ale brațelor erau mai mult decât edificatoare). în maximum 15 secunde, doi crabi uriaşi au fost tranşați, ambalați într-o pungă de plastic şi apoi cântăriți. totul s-a petrecut atât de rapid că cel mai probabil crabii nici nu şi-au dat seama ce se întâmplă cu ei. mă rog, aici se pune problema formei de conştiință pe care au crustaceele (dacă or fi echipați aşa ceva).

în orice caz, din pură curiozitate intelectuală, m-am întrebat dacă or fi avut vreun presentiment, oricât de vag, al morții, mai ales când au fost extraşi practic fără niciun menajament din acvariu şi azvârliți pe placa aia de tranşat carne. primul din ei a aterizat pe spate şi a început imediat să-şi agite picioarele prin aer într-un efort inutil de a reveni la poziția naturală, cu picioarele pe pământ, dacă mă pot exprima astfel. dar, ca să parafrazez o formulare celebră, timpul n-a mai avut răbdare: o singură lovitură de satâr aplicată măiastru l-a despicat în două drept prin mijloc. scena mi-a amintit atât de „Metamorfoza” cât şi de ultima propoziție din Procesul. privită din punctul de vedere al crabului, situația era de un absurd desăvârşit. îți vezi frumos de treaba ta, încerci să nu deranjezi pe nimeni când BAM, o forță nevăzută dar implacabilă te aruncă brusc în neant. până să te întrebi ce naiba e asta ai şi trecut dintr-o stare de agregare în alta. definitiv. e genul ăla de situație care amorsează în supraviețuitori interogații şi exclamații dintre cele mai profunde: „dacă ăsta e finalul la ce căcat să mai trăieşti?” sau „care e futu-i rostul vieții?” sau „băh, jur că zeitatea care permite asemenea orori nu e demnă de a fi numită Dumnezeu atotputernic, omniscient, plin de compasiune şi iubire, blablabla etc.” şi cine ar putea condamna până la urmă asemenea izbucniri din partea crabilor? cine le-ar putea eticheta drept blasfemii? să ne gândim: din perspectiva îngustă, limitată, neclară a crabilor un asemenea episod este o glumă proastă, o tragedie fără sens. fiindcă mintea crabilor, miniaturală şi părtinitoare, nu poate pricepe faptul că universul se desface din punctul care o conține în sfere concentrice tot mai cuprinzătoare, tot mai minunate, tot mai incomprehensibile. că totul nu e până la urmă decât un joc de perspective. adevărul privit exclusiv dintr-o perspectivă fatalmente limitată nu poate fi superlativ, irefutabil (aşa cum lasă adeseori impresia). el nu e în ultimă instanță decât un adevăr parțial, un adevăr-în-stare-de-tranziție, adică o construcție teroretică infinit amendabilă. iar asta ar putea servi drept lecție ființelor mult mai evoluate, cum ar fi de pildă homo sapienşii. sigur că distanța care separă lumea umană (lumea aşa cum e ea percepută de organisme înzestrate cu un sistem nervos central sofisticat ca al nostru) de lumea crustaceelor e imensă (deşi realitățile care dau naştere ambelor lumi sunt practic consubstanțiale), dar distanța între lumea umană cu perspectivele ei reduse, naive şi cea care se desfăşoară etern în orice direcție ai privi, ei bine, distanța aia e practic nemărginită.

în ceea ce mă priveşte, sunt din ce mai convins că există înălțimi olimpiene din perspectiva cărora punctele de vedere umane actuale, unele ce-i drept de o complexitate remarcabilă, apar ca fiind copilăreşti, ridicole chiar. exact cum ni s-ar părea nouă modul crabilor de a „înțelege” lumea. asta nu înseamnă nicidecum că perspectivele noastre de acum trebuie repudiate în virtutea faptului că sunt inexacte, confuze, fragmentare. dimpotrivă! se cuvine ca să le tratăm cu maxim respect, aşa cum, aflat pe o scară, respecți în egală măsură treapta inferioară nu doar pe cea situată mai sus, tocmai din simplul motiv că fără treptele de jos nu poți atinge treptele superioare (duuuh!). paranteză: tocmai de aceea cultura exagerată a excelenței cu orice preț, grefată malefic pe o propensiune spre spectacular, care domină civilizația nord-americană contemporană (şi care este adoptată necritic mai peste tot în lume, la fel ca presupozițiile neoliberalismului economic) mi se pare fundamental incompletă. sigur că ea îşi are rostul ei, ca orice altceva pe lumea asta; problema apare atunci când o asemenea cultură îşi arogă cu de la sine putere pretențiile unei superiorități absolute. that’s just pure bullshit. s-a creat prin urmare o psihoză în masă, potrivit căreia ieşitul în față, neapărat cu pieptul bombat, e unica atitudine pe care trebuie să o adopți în ziua de azi pentru a fi luat chipurile în seamă. e obligatoriu să fii (sau să pretinzi că eşti) cel mai sau cea mai, pentru că altfel nu exişti. ce nonsens. ar trebui făcut de urgență un elogiu al minorului!

ființe care urcă împreună pe o scară infinită, asta suntem.

iar dacă de-a lungul traseului în care suntem colectiv înscrişi avem sentimentul că finalitatea clară sau destinația evidentă a călătoriei se lasă aşteptate inacceptabil de mult nu trebuie să fim cuprinşi de disperare sau să ne abandonăm resemnării. confuziile şi rătăcirile, oricât ar fi de dureroase, şi vreau să spun dureroase într-un sens cât se poate de literal, fizic, sunt ele însele ingrediente necesare în istoria devenirii noastre. căci cunoaşterea e un proces istoric, cumulativ prin definiție, care se bazează pe o rafinare progresivă a unor puncte de vedere condamnate să fie doar parțiale, ori chiar de-a dreptul eronate, atunci când le considerăm individual.

frumusețea, măreția, sau poate chiar sublimul care definesc condiția umană constau exact din participarea la un proiect infinit, de a cărui anvergură nu suntem întotdeauna conştienți (mai ales atunci când nu suntem conştienți de ea). judecat în parte, rolul celor mai mulți dintre noi este probabil cât se poate de banal, de neeroic. lucrul ăsta e cât se poate de natural. la fel ca în orice schemă narativă, energia care impinge intriga umanității mereu înainte se naşte obligatoriu dintr-o stare conflictuală, din ciocnirile create de dinamica unor contraste. după cum spuneam cu altă ocazie, staza, încremenirea, uniformitatea, sunt toate sinonime ale morții. numai că un proiect compus dintr-o multitudine de existențe obişnuite, lipsite de grandoare, devine el însuşi grandios prin dimensiuni.

sper doar că respectiva clientă care a cumpărat crabii să fi folosit o rețetă care să dea un sens oarecare sacrificiului prin care crustaceele au fost obligate să treacă. iar dacă asta nu s-a întâmplat nu-i nicio problemă: there’s always a next time. s-ar putea argumenta că sacrificiul e un preț prea mare în raport cu rezultatul pe care îl produce (o cină delicioasă sau promisiunea unei cine delicioase cândva în viitor), dar părerea mea este că o asemenea discrepanță nu există în realitare. e, altfel spus, doar o iluzie. ar fi nemaipomenit dacă fiecare dintre noi ar deveni cumva conştient de amplitudinea efectelor pe care propriile acțiuni şi cuvinte, chiar şi cele mai neînsemnate, le au asupra celor din jur. în engleză asta se numeşte „ripple effect” sau, de ce nu, „butterfly effect.” nimic din ce se întâmplă pe lumea asta, oricât de neimportant ar părea în ochii acelor apostoli inclemenți ai excelenței, nu se poate autoamăgi că trece prin univers fără a lăsa urme în ceea ce se cheamă the grand scheme of things. cam de aici ar trebui să pornească elogiul minorului de care pomeneam anterior.

mărturisesc că printr-o coincidență care nu e decât aparent întâmplătoare citesc chiar acum cu maxime delicii versiunea românească a cărții lui Thomas Nagel The View from Nowhere (tradusă ca Perspectiva de nicăieri). găsesc în cartea asta excelentă confirmarea, să-i zic oficială, a unor intuiții care mi s-au format în urma altor lecturi.

Do Make Say Think, Canadian post-rock at its best.


L’espalace
aici

Disco & Haze
aici

The Fare to Get There
aici

sau poate şi mai bine albumul lor de debut (self-titled) în întregime.
aici

_________________
less is more . . . more or less.


Top
 Profile  
 

Display posts from previous:  Sort by  
Post new topic Reply to topic  [ 23 posts ]  Go to page Previous  1, 2, 3


Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 2 guests


You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum
You cannot post attachments in this forum

Search for:
Jump to:  
Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group